Archive for September, 2011

Vreau un copac în Pădurea Social Media!

De fapt vreau zece copăcei! Dar să vă zic mai întâi despre ce-i vorba.

Ştiu de Plantăm Fapte Bune de la Auraş. E o mişcare naţională de împădurire pe care o susţin cu sufletul (şi cu mâinile şi lopata, căci vreau să mă duc personal să-mi plantez copăceii. Paranteza asta o să se lungească un pic deoarece e musai să vă povestesc că nu pot trăi mai mult de-o lună fără să văd un munte, puţin verde, o pădure – am crescut numai în oraşe montane şi sufăr acum că Bucovina mea e tot mai defrişată sau că în Bucureşti n-am parte de aerul şi prospeţimea Măriei-Sale, Codrul).

Ce-i foarte fain acum la Plantăm Fapte Bune: vor să ne ajute să avem Pădurea Social Media, adicătelea fiecare scriitor pe bloguri să-şi ude copăceii cu numele pe care el însuşi le-a născocit. Vreau să dăruiesc familiei şi prietenilor câte-un copăcel în această pădure.

Eu particip la campania pe care o derulăm prin Blogal Initiative şi prin care încercăm să vă transmitem următoarele idei: că e fain să ai zece copăcei cu numele tău, să-i faci cadou sau să mergi cu prietenii la plantarea de la Armăşeşti, dar scopul general este să fim cu toţii conştienţi de gradul de despădurire al ţării şi de misiunea noastră naţională de a pune iarăşi VERDE pe hartă!

Unde-i muzica bună de…

M-am trezit menţionată de Andra în legătură cu ultima ei postare pe blog, în care se întreabă dacă se mai face muzică bună în România. Eu colaborez de puţin timp şi cu werock.ro, un site de ştiri muzicale pentru care trebuie să acopăr în cuvinte creaţiile interne. Şi am probleme cu asta, că puţine par să merite un loc pe lista mea de Uite ce piesă mişto a scos X.

Dacă e să mă uit înapoi, nu cred că pot să spun cu mâna pe inimă că România a scos muzică bună decât pe vremea vinilurilor. Acum, sincer, m-am născut în 88, iar până când am avut radio sau televizor cred că deja apăruse postul Atomic. Păi eu am crescut cu Andre, 3rei Sud-Est, Genius, Angels, Valahia şi alte trupe autohtone simpatice, dar care sub nicio formă nu pot sta calitativ lângă Smokie sau Evergreenurile pe care le ascultam în acelaşi timp, dar care erau străine.

Dar îmi amintesc cu drag de Gică Petrescu, Zavaidoc, Jean Moscopol, Cristian Vasile, Dorel Livianu şi alţii, pe care îi ascult încă cu drag şi parcă o aud pe Oma cum le fredonează romanţele. De asemenea am crescut cu muzică populară (primii 14 ani petrecuţi în Bucovina mi-au educat atenţia şi selectivitatea atunci când aud o horă, o doină, un cântec popular).

Acum? Acum cred că e totul prea zgomotos, prea strident, nu mai e muzică, e zgomot.

Vă las cu o piesă dragă mie:

Experiment. Da igienă personală!

Postarea aceasta este un experiment. Testez teoria lui Zoso, care în prezentarea de la Webstock a zis că articolele de pe blog despre sănătate şi igienă personală prind bine 🙂 N-am să vă învăţ să vă epilaţi, fetelor, staţi liniştite, nici n-am să-mi dau cu părerea despre părul de pe mâini, picioare sau alte locuri mai mult sau mai puţin expuse.

Eu am o problemă cu oamenii cărora le miroase urât respiraţia. Şi întâlnesc destul de mulţi în interacţiunile zilnice. Înţeleg, bem cu toţii cafea, se descompun acolo nişte substanţe, mâncăm prost şi avem probleme cu stomacul, sau chiar ne lăsăm nemâncaţi până seara şi-i dăm cu gumă (da, respiraţia urât mirositoare vine şi din cauza unui stomac nesătul). Băgăm gumă la greu, mestecăm pătrunjel sau cărăm în geantă periuţa de dinţi.

Pentru că sunt sigură că ştii că nu trebuie să fumezi prea mult, să bei alcool, să nu mănânci sare, să foloseşti apa de gură şi aţa dentară nu o să îţi repet paşii ăştia. Atât vreau să ştiu: te speli pe dinţi dimineaţa exact după ce te-ai trezit? Sau iei micul dejun şi înghiţi toate bacteriile care încă dorm în cavitatea bucală?

PS: dacă vezi că cel din faţa ta strâmbă un pic din nas când îi vorbeşti sau nu ţine să stea foarte aproape de tine, încearcă să îţi lingi pumnul şi apoi să-l miroşi. E un truc folosit de gentlemani ca să se prindă când le miroase gura 🙂

Webstock11 mi-a amintit:

Niciodată nu cred că am scris “bloggereşte” despre un eveniment. Adică Am fost la evenimentul X, m-am întâlnit cu următorii bloggeri (eventual cu link), am mâncat, am băut, ce-am aflat nou, mulţumim organizatorilor.

N-am să fac asta nici cu evenimentul de faţă. E primul Webstock la care am participat şi, dată-i fiind amploarea, primul eveniment pe online la care proporţia oamenilor pe care nu îi cunoşteam era mai mare decât cea a cunoscuţilor.

Şi mi-am amintit, parcă din prezentarea lui Bobby, de momentul în care mi-am făcut eu blog. Încercări mai avusesem, mai mult din dorinţa de-a ţine un jurnal şi din naivitatea că oamenilor chiar le pasă de micile mele drame personale. Cu timpul am învăţat că nu aşa se face, că un content de calitate îţi aduce trafic chiar dacă eşti SEO-praf (ca mine, da) şi că interacţiunea şi prezenţa pe Twitter, Facebook, dar şi în offline îţi aduce un gram de respect (care îţi aduce şi campanii).

Parcă pe 14 martie 2010 mi-am făcut cont pe Twitter, după un #rugbytweetmeet unde i-am cunoscut pe Chinezu, Make şi alţi simpatici. Cred că întâlnirea aceea, urmată de discuţiile cu David despre cât de mult l-a ajutat pe el Twitter-ul au reprezentat de-click-ul pentru mine. Ca apoi, la două luni, să-mi fac blog, după ce adunasem o mână de followeri ce m-au ajutat pe-atunci să dau lumii de veste că am o foaie virtuală pe care scriu. Greşeala fusese blogspot-ul. În fine 🙂

Acum ştiu că nu m-aş simţi în largul meu dacă de mâine n-aş mai avea acces la theannemarie. Aşa cum resimt deplin schimbările pe care mi le impune Facebook. Platformele astea au devenit extensiile mele.

Îţi dai seama ce bine se auzea asta la Ateneu?

Îmi zice Nico în timp ce ascultăm ultima parte a concertului susţinut de Orchestra dell`Academia Nazionale di Santa Cecilia în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Într-adevăr, pe lista minusurilor se află sonorizarea. Sala Palatului îţi răpeşte din plăcerea pe care o simţi când îţi vibrează toate instrumentele în cutia toracică, din energia de pe scenă, căci doar acolo se aude şi la tine parcă ajunge doar o treime din ce ar trebui să auzi.

Începutul concertului din seara aceasta a fost dramatic, cu Simfonia de Cameră op. 33 pentru 12 instrumente semnată George Enescu, sub bagheta lui Antonio Pappano (fantastic dirijor!, povestim mai încolo). Nu puteam să intru în atmosferă, simţeam că mă strânge ceva de stomac de fiecare dată când se atingeau sunete joase. Mă bucuram de momentele flautului şi mi-l imaginam pe flautist cum îi cântă copilului săi lângă pat, înainte de culcare.

Plusuri: de la intrarea pe scenă vezi un respect imens pentru dirijor şi pentru colegii de orchestră. O disciplină impecabilă, ţinută impecabilă, nu contează dacă rolul tău e să baţi doar de trei ori din gong în timp ce ceilalţi cântă o oră jumătate. Fiecare e preţuit, fiecare s-a îmbrăcat şi s-a pregătit cum a ştiut mai bine. Şi s-a transmis asta.

Tot la plusuri intră şi măiestria pianistului Denis Matsuev care ne-a încântat cu trei bisuri.

Sala plină intră tot aici.

La minusuri: sonorizarea, sonorizarea şi iar sonorizarea! Faptul că Sala nu îţi oferă senzaţia grandioasă din orice altă sală de spectacole făcută la standard european. Prost luminată, la un moment dat a zburat şi-un bondar (sau ceva gânganie), cuiva i-a mai sunat telefonul, din astea.

Am încercat să iau din concert cât am putut. O să-mi pun acum Sheherezadele şi-o să adorm. Vă las cu Denis Matsuev improvizând o nouă variantă de La mulţi ani. O să îi dedic un post separat pentru că e un fanatic al clapelor.

PS: articolul ăsta îl puteţi găsi şi pe www.werock.ro

Pentru mine înseamnă mult

Am avut de Luni încoace zile pline. Nu prea mi-a mai rămas timp să mă gândesc la mine şi la ce vreau eu. Nu prea mi-a mai rămas timp să compun d-ale mele, feelingoase.

Azi vreau să-ţi povestesc despre cât de mult îmi place mie când te uiţi înapoi. Adică atunci când eu mă urc în tramvai şi tu eşti cu spatele şi eu oricum mă uit pe geam după tine (oricine ai fi tu, cel sau cea care m-a condus) şi te întorci şi tu şi ne zâmbim încă o dată sau ne facem din mână. Sau când te conduc la gară şi eu rămân pe peron şi după ce pleacă trenul doar ca să-ţi mai prind o dată privirea. Sau dacă m-ai lăsat la autobuz şi s-au închis uşile mai greu şi ţi-ai reluat deja mersul pe trotuar, nu te detaşa de mine, când trec pe lângă tine mai aruncă un ochi, nu mă lăsa să întorc eu capul şi să sper că te uiţi şi tu.

Am puţini prieteni care fac asta, care mă petrec cu privirea după ce plec sau după ce îi conduc eu pe ei. Am avut un iubit care mereu făcea asta.

foto: piccsy.com

Gândaco-Fobie

Ştiţi că vara trecută m-a atacat un fluture de noapte? Şi m-am luptat cu el? M-am luptat cu el pentru că era de categorie uşoară, nu avea cel puţin 300 de grame, carapace, picioare imense de rădaşcă şi antene de ţi se face pielea de găină numai când le îndreaptă spre tine.

Ieri seară aud un urlet scurt pe hol şi-o văd pe Gabi cum aterizează în faţa uşii mele de la cameră, abia reuşind să îngaime: Anne, gândac. Unde? Unde? În baia mare, pe uşă.

Pe uşăăăăă? Nu mai văzusem namile din astea de vreo două luni şi ceva, am crezut c-am astupat toate căile de acces. Dar nu, nuuuuu! Cumva şi-a făcut loc. Nici nu ştiu cum să vă descriu felul în care mi se opreşte sângele în vene şi mă zbârlesc şi mi se face greaţă când văd aşa creatură.

Gabi e cea mai curajoasă de la noi din apartament. Dacă am avut în jur de cinci namile din astea, eu am omorât una singură, Simona una, iar Gabi s-a luptat cu celelalte trei. Doar că ieri i-a venit şi ei de hac când a ZBURAT! Gabi se holba în punga de detergent că-i auzea picioarele scârboase cum se frecau se o suprafaţă, când i-a zburat namila pe deasupra capului! Noroc că eram în camera mea dând telefoane disperate bărbaţilor pe care îi cunosc şi care puteau să mă salveze. Draga mea colegă a alunecat pe hol în încercarea de-a se feri din calea coleopterului-mutant şi s-a lovit, ne-am baricadat în camera mea şi aşteptam un semn divin. Mai aveam puţin ţi rugam pe Twitter să vină cineva să-mi omoare gândacul că eu deja începusem să văd buline, ba din cauza fricii, ba din cauza spray-ului, care mai degrabă mă omora pe mine decât pe namilă.

Poză aici:

Concluzie: NU AM NICIUN BĂRBAT DE BAZĂ în Bucureşti!