Îmi zice Nico în timp ce ascultăm ultima parte a concertului susţinut de Orchestra dell`Academia Nazionale di Santa Cecilia în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Într-adevăr, pe lista minusurilor se află sonorizarea. Sala Palatului îţi răpeşte din plăcerea pe care o simţi când îţi vibrează toate instrumentele în cutia toracică, din energia de pe scenă, căci doar acolo se aude şi la tine parcă ajunge doar o treime din ce ar trebui să auzi.
Începutul concertului din seara aceasta a fost dramatic, cu Simfonia de Cameră op. 33 pentru 12 instrumente semnată George Enescu, sub bagheta lui Antonio Pappano (fantastic dirijor!, povestim mai încolo). Nu puteam să intru în atmosferă, simţeam că mă strânge ceva de stomac de fiecare dată când se atingeau sunete joase. Mă bucuram de momentele flautului şi mi-l imaginam pe flautist cum îi cântă copilului săi lângă pat, înainte de culcare.
Plusuri: de la intrarea pe scenă vezi un respect imens pentru dirijor şi pentru colegii de orchestră. O disciplină impecabilă, ţinută impecabilă, nu contează dacă rolul tău e să baţi doar de trei ori din gong în timp ce ceilalţi cântă o oră jumătate. Fiecare e preţuit, fiecare s-a îmbrăcat şi s-a pregătit cum a ştiut mai bine. Şi s-a transmis asta.
Tot la plusuri intră şi măiestria pianistului Denis Matsuev care ne-a încântat cu trei bisuri.
Sala plină intră tot aici.
La minusuri: sonorizarea, sonorizarea şi iar sonorizarea! Faptul că Sala nu îţi oferă senzaţia grandioasă din orice altă sală de spectacole făcută la standard european. Prost luminată, la un moment dat a zburat şi-un bondar (sau ceva gânganie), cuiva i-a mai sunat telefonul, din astea.
Am încercat să iau din concert cât am putut. O să-mi pun acum Sheherezadele şi-o să adorm. Vă las cu Denis Matsuev improvizând o nouă variantă de La mulţi ani. O să îi dedic un post separat pentru că e un fanatic al clapelor.
PS: articolul ăsta îl puteţi găsi şi pe www.werock.ro
TheAnneMarie's Blog 