Archive for October, 2010

www.rockpublicity.ro

You can find all the goodies and MORE on www.rockpublicity.ro

Fata, mă dai şi pe mine cu ruj?

Ştiu că v-am promis articolul II din seria Pupatului Social, dar întâlnirea din troleibuz e mult mai savuroasă pentru weekend.

Eram la Obor, mă urcasem în 66 să ajung la agenţie. Buluceală maximă. Pe scaunul de lângă se distrau două fetiţe împărţind o acadea. Adică şi-o smulgeau din gură una alteia. Jocul s-a oprit când m-au observat:

– Ce frumoasă eşti, fata!

(…)

ochii verzi: -Fata, am zis că eşti frumoasă! Eşti mai frumoasă ca mine

!

eu: -Ei, asta nu-i adevărat. Şi tu eşti foarte frumoasă!

ochii albaştri: -E băiat. E fratele meu.

ochii verzi: -Fata, mă dai şi pe mine cu ruj?

eu: -Nu am rujul la mine (dar zâmbesc)

ochii verzi către ochii albaştri: -Mă doare burta.

ochii albaştri: -Mergem la toaletă când ajungem acasă. Şi trebuie să facem şi baie.

ochii verzi sclipeau, faţa avea şanţuri de murdărie săpate de lacrimi curate, dar zâmbea cu toată gura.

ochii verzi: -Fata, uite că mi-a scos tata un dinte! (îmi arată cu degetul un loc lipsă)

ochii albaştri: -Mai taci din gură (îi astupă râzând gura cu palma).

ochii verzi: -Fata, asculţi muzică? (mi-a observat căştile la gât)

eu: -Nu acum. Acum sunt curioasă ce mai spui tu.

ochii albaştri: -Cum ajungem acasă… somn de voie. (sfoorrr, sfoor, imită sfooorrr, sfooor).

ochii verzi: -Fata, ai un ac de siguranţă în ureche?

eu: -Da. (mă mir cum l-a observat, aveam părul desprins).

ochii verzi: -Şi nu te doare? Arată-mi-l şi mie!

eu către ochii albaştri: -Şi tu ai găuri de cercei.

ochii verzi: -Da, dar la copii doare!

ochii albaştri: -Da, am avut şi eu cercei, dar mi i-a pierdut mama. A luat să-i poarte într-o zi şi a pierdut unul. Celălalt e la amanet. Oricum nu pot purta tinichele, doar aur. Din aur erau şi ăia pe care i-am pierdut. A zis mama că dacă trec în clasa a patra îmi ia şi cercei şi lanţ şi inel.

eu: -Acum ai trecut în clasa a treia?

ochii albaştri: -Sunt cu doi ani mai mare, dar am rămas repetentă că dacă mama o zi mă lăsa la şcoală şi două zile mă ţinea acasă, ce să fac? Şi s-a supărat doamna, putea şi ea să înţeleagă… Şi nu m-a mai primit la şcoală. Acum trebuie să trec într-a patra.

ochii verzi o iau în braţe pe ochii albaştri şi se pupă pe gură. Zâmbesc unii altuia.

ochii verzi: -Îmi dai şi mie gumă? (eu nici nu mes

tecam)

eu: -Nu am, îmi pare rău.

ochii albaştri: -Să vezi că nu te mai iau niciodată cu mine la şcoală, vorbeşti prea mult.

ochii verzi: -Şi aşa e prea greu ghiozdanul ăsta. Fata, da

` cobori?

eu: -Da, să fiţi cuminţi.

Îmi promit că vor fi şi îmi fac din mână pe geam.

Experienţa Starbucks şi o călătorie aiurea-n tramvai

La ora 19:00 am ajuns la Starbucks America House unde m-am întâlnit cu ceilalţi 9 concurenţi de pe blogul lui Adrian Ciubotaru. Cald şi bine (poate niţel prea cald pentru starea de alertă în care mă aflam, alergasem prin metrou să ajung la marele fix), muzică faină, întâlniri de business sau de amor în jurul meu, miros îmbietor de cafea şi oameni noi cu care dădeam mâna a Salut-Salut.

Curând au început să curgă informaţiile (staff-ul a fost atât de prietenos şi informat, mi se părea că vorbesc cu doctoranzi în cafea, zău 🙂 ). Am aflat ce-i cu logo-ul Starbucks (sirena cu două cozi, simbol ce purta noroc marinarilor şi Starbuck, matelotul din Moby Dick), am învăţat diferenţele dintre Arabica şi Robusta şi despre cât de decofeinizată e de fapt cafeaua decofeinizată, despre faptul că un shot de Espresso trebuie sorbit în primele 10 secunde or îşi pierde proprietăţile, despre cum să bei cafeaua în patru paşi astfel încât să te poarte pe tărâmurile etiopiene… Eh, dragii mei, şi multe alte informaţii preţioase pe care le ştiu doar eu şi pe care nu le ştie nici Google, dar pe care le puteţi afla dacă mai treceţi pe la Starbucks şi intraţi în vorbă cu doctoranzii în cafea sau The Coffee Masters.

Aiurea-n tramvai noaptea pe răcoare.

Nu, nu, plimbarea mea nu a fost deloc pe atât de romantică precum arată imaginea asta. Pentru că 42 NU E 34. Asta am înţeles aseară.

Aşadar am ieşit din Starbucks America House din Victoriei şi m-am îndreptat spre staţia de tramvai. Mi se părea că sunt într-o adevărată capitală europeană, era un aer plăcut afară, câteva frunze moarte pe care le fluturam cu vârful cizmei, luminile şi maşinile şi parcă era altceva. M-am uitat pe cer, norii se vedeau frumos, bla, bla… Era 21:10.

Întreb vatmanul din 45 dacă ajunge la Lizeanu. Îmi zice că nu, aşa că urc în următorul tramvai, 34. 34 care nici bine nu a părăsit staţia şi a cotit-o la stânga. Pam-paaaam, ce se întâmplă? Şi de ce nu mai e nimeni în tramvai? Şi de ce a cotit-o pe-o străduţă dubioasă? Pentru că era 42 şi se îndrepta spre Piaţa Presei, via Clăbucet, Bulevardul Expoziţiei (care, între noi fie vorba, nu-s tocmai romantic-user-friendly, cum eram eu). Aşa că m-am panicat iniţial, după care am rămas cuminte pe poziţii până am ajuns la Piaţa Presei şi tot cuminte am ajuns, după 45 de minute, înapoi de unde am plecat. În Victoriei. De unde am luat totuşi tramvaiul 34. Cu ocazia asta am ochit nişte locuri unde poţi foarte bine abandona câţiva duşmani sau poţi organiza nişte întâlniri super-super-secrete din acelea cum vezi numai în filme, în câmp deschis, noaptea. Saaau nu 🙂

PeSeU: Pregătesc un post în genul Pupatului Social. Beware, behold, be in awe! 🙂

PePeSeU: Ştiţi că vrea să mă ia Chinezu sub aripa lui ocrotitoare timp de-o lună?

WoW.

No, this is not just an exclamation. E o conferinţă de jumătate de zi la care mi-a făcut mare plăcere să particip şi despre care am aflat de la Chinezu (care dădea nişte tweet-uri demne de stand-up comedy).

Începând cu ora 14 m-am întrebat Ce fac atunci când nu fac nimic? (Cristina Bazavan), am aflat ce mai face băiatul ăla cu cercel în ureche de la Akcent, am rămas gură-cască la prima prezentare LIVE a Bogdanei (până la WoW doar citeam live-tweet-urile celor prezenţi la discursurile ei), am înţeles diferite unghiuri ale social-media şi cum se raportezază alţi oameni la blog şi Facebook, am aflat că lui Bobby Voicu nu-i place să Move it, Move it. Într-un registru mai emoţionant am tremurat niţel din mustăţi la vizionarea filmuleţului lui Crina “Coco” Popescu, cea mai tânără şi ambiţioasă alpinistă şi am reuşit să mulţumesc Alinei de la Agenţia de Împlinit Dorinţe pentru faptul că am ajuns PR la Electric Fence.

Hotelul Radisson este la rândul lui WoW, speakerii au fost aleşi “pe sprânceană” (well done, Manafu!), mi-am extins “the network” şi-am fost sunată să fac din mână la cameră, mare lucru pentru un wannabe celebrity ca mine 🙂

Ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că am simţit c-am mai crecut. Dacă în anul I sau II de facultate mergeam la conferinţe singură şi mă gândeam ce distanţă uriaşă e între mine şi speakeri, acum am ajuns să vorbesc deschis cu Bobby Voicu, chinezu, Cristina, Bogdana, Manafu şi să îi consider nişte prieteni mai mari.

Abia aştept ediţia a doua, vreau să fiu membru permanent al conferinţelor WoW. Frumos ar fi să ne vorbească şi Oana Pellea.

A crammed Saturday night

A doua ieşire eşuată pe săptămâna asta. Ori s-a dublat populaţia Capitalei, or nu ştim noi să alegem locurile în care să ieşim. De ce zic asta?

Mă mănâncă tălpile să dansez o noapte întreagă. Aşadar am hotărât să Pump Up the Jam joi seara, la o petrecere în căminele Politehnicii. În mare parte mi-a aparţinut ideea asta magică, având în vedere că nu mai participasem la o petrecere într-un campus universitar (da, da, sunt sclifosita aia care a stat în chirie, nu în cămin). Cu toate că planul iniţial a fost “Petrecem în B52” (unde mereu ne-am simţit bine, am băut ieftin şi am dansat ore multe), am ajuns în cantina studenţilor la Politehnică unde oamenii îşi puseseră pe ei gruvul (adică Put your groove on, bre!). Nici bine n-am intrat că, vorba cântecului, “O ceaţă de-o tăiai cu sabia” (adaptare), transpiraţie, aburi, un pic de miros de mâncare, deloc aer, fum de ţigară cât să faci TBC în prima oră de agitat mâini şi picioare pe ritm de muzică.

Avantaje: 70% băieţi. Pentru o absolventă de SNSPA that`s a precious sight, I tell you. Avantaj şi dezavantaj, depinde cum te simţi: toată lumea se dă la tine (şi se uită de sus în jos şi te studiază şi te simţi ca o bucată de carne macră pe galantar). Un plus a fost muzica, păcat că nu aveai CUM să te mişti pe ea. Cam slab şi la capitolul băutură (ca domnişoară nu e tocmai plăcut să te plimbi printre băieţi c-o doză de Timişoreana – singura bere de-acoloşa). Împreună cu a mea colegă de apartament am stat mai mult la intrare, unde bătea niţel vântul de-afară şi am făcut pe garderobierele. Am rezistat o oră.

După eşecul No1, am reluat iniţiativa aseară. Hai să ieşim la dans. Unde? A, în El Grande Comandante! Mi-nu-nat. Mi-nu-nat pe naiba! 10 lei intrarea. Garderoba în afara clubului (adică da, mergi un pic prin ploaie ca să te dezbraci în altă încăpere, unde dai 1 leu pentru ca haina ta să îşi aibă locul pe-un umeraş şi apoi ieşi în rochiţ iar prin ploaie ca să intri inna zi clab). Inna zi clab am zis? Pardon, inna zi freakin` crowded labyrinth! Ne şi gândeam, ferească Sfântu să ţi se facă rău şi să ai nevoie de o toaletă sau de aer. Rişti mult. Nişte culoare, scări sus-jos, sus-jos, dreapta bar, stânga baie, vrei să ajungi la grupul tău şi nu-l mai găseşti, lumea te împinge din toate părţile, verşi paharul pe tine, transpiră agitatul ăla care-ţi pune mâna pe fund şi-ţi rânjeşte tâmp, când vezi scările ce crezi că duc spre ieşire îţi dai seama că ai ajuns de unde ai plecat.  Başca mai dai 15 lei pe UN SHOT pentru că la bar nu mai au meniuri şi mergi pe mâna barmanului. Un shot mic mic şi slab alcoolizat, vorba ceea, de 15 lei mă dădeam de trei ori cu Săniuţa.  Fum, fum, fum, dacă dansezi unde e aer atunci înseamnă că e culoar de trecere şi lumea… ce face? TRECE. Roiuri, şiruri, câte doi, câte trei, se mai opreşte, se mai opinteşte… un furnicar. Singurul PLUS? Muzica.

După un record de O Oră şi 26 de lei mai puţin în portofel am migrat spre Bellagio. Club lângă care locuiesc de patru ani de zile, dar căruia nu i-am călcat niciodată pragul. Şi despre care aveam o părere destul de dubioasă. Nu m-am înşelat foarte mult în privinţa majorităţii ce-l frecventează, dar…

Intrare liberă, muzică neaşteptat de bună şi atmosferă, tati! DJ interactiv, animatori să-ţi spele ochii, orgă de lumini deloc obositoare şi câteva alte efecte de scenă pe care nu ştiu cum să le numesc. All in all, fain. Dacă faci abstracţie de tipesele care calcă cu grijă să nu se spargă or de ălea care sprijină oglinzile, de băieţeii frezaţi cu figuri de Monaco te poţi simţi chiar bine. Singura mea întrebare: de ce-s agăţate la intrare nişte liane artificiale verzi? Că-s cam kitsch. Acestea fiind spuse, cu Bellagio peste drum şi intrarea liberă… acolo mergem data viitoare.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

LATER EDIT: Fraţilor, nu staţi la intrare doar să încasaţi taxa şi să puneţi ştampila. Număraţi oamenii care intră în club şi, cum fiecare bodegă/bar/pub/disco are o CAPACITATE, nu mai permiteţi oamenilor să intre. The club is OVER CAPACITY! Să nu se simtă nici ăia dinăuntru ca nişte sardine şi să regrete că au dat banii.

And Zi Uinăr iz…

LATER EDIT: Premiul va ajunge la câştigător la sfârşitul acestei săptămâni. Mulţumesc iar pentru participare!

Câştigătorul premiului oferit de Diva Universal. E primul filmuleţ de genu` ăsta pe care-l fac, nu mă pricep la montaj, unealtă nu am avut (aparatul meu foto îi cam Vai-His-Star -> copyright Brăduţ Florescu 🙂 ), ciuliţi niţel urechile, dar rezultatul e accurate, pe cuvânt de cercetaş.

Felicitări no 8 în concurs, Simona. O rog pe Simona să fie pe fază pentru a afla cum poate intra în posesia premiului.

Danke şoşon tuturor respondenţilor şi vă mai aştept şi la alte concursuri. Poate până atunci învăţ şi eu să fac un filmuleţ cât de cât Profi 🙂

Ghiceşte serialul – concurs!

Astăzi avem concurs. Da, da, primul concurs pe blog. Da, da, n-o să vă fie foarte greu să câştigaţi premiul fain pus în joc. Gata cu introducerea, vă divulg premiul la sfârşit.

Indicii: Serial cu milioane de telespectatori în SUA, va fi difuzat şi la noi prin bunăvoinţa Diva Universal (adică fostul Hallmark Channel). Un serial poliţist cu episoade de câte o oră (asta în loc de trei episoade de câte 20min, cum ştiu că mai urmăriţi şi voi). SERIALUL urmăreşte vieţile a cinci poliţişti “începători” (rookies), care tocmai au absolvit Academia şi se văd detaşaţi într-o unitate. Presa a spus despre acest serial cum că ar fi un fel de Anatomia lui Grey (şi aici toată lumea o să zică YAY!) cu poliţişti.

Nu vă plictisesc cu recorduri de audienţă, serialul a fost răsplătit cu cifre mari 🙂

Training`s Over. Life begins

Aşadar avem grupul ăsta de cinci poliţişti tineri. Trei gagici faine, doi masculi alfa. Se cunosc încă din şcoală, s-au antrenat împreună la Academie şi au reuşit să prindă un job în aceeaşi unitate, unde viaţa nu-i tocmai uşoară, rata de criminalitate nu-i nici ea mică şi nici oamenii foarte calmi şi drăguţi.

My name is…

Ce trebuie voi să faceţi e să ghiciţi serialul şi ce personaj din serialul ăsta mi-am ales eu. Ca să câştigaţi… ce? ce? Un kit de premii surpriză oferit de DIVA Universal. Îi fain, vă asigur, că ştiu ce conţine! 🙂 Aşa că cine se pricepea la ghicitori în copilărie, pay attention!

Câteva indicii despre personajul pe care mi l-am ales din serialul ăsta.

EU sunt o tipă foarte ambiţioasă. Uneori poate prea ambiţioasă, încât nu ţin cont pe cine aş putea dezavantaja în demersul meu de-a obţine ceea ce vreau. Inteligentă, dar totodată duplicitară. Comportament deviant şi niţel egoistă. Sunt în stare să îmi asum reuşita altora şi să evit să spun de multe ori adevărul. Cum ne învaţă o vorbă: Scopul scuză mijloacele, iar scopul meu e să sar cât mai multe trepte, să ard cât mai multe etape până prind slujba aia confortabilă şi bănoasă, fără să fiu nevoită să bântui străzile în maşini de poliţie. Sunt totuşi ochioasă şi şarmantă şi treaba asta mă ajută în unele situaţii. Cine sunt EU?

Răspunsul îl găsiţi uşor. Concursul se încheie Vineri, 15 octombrie, când voi trage la sorţi câştigătorul/ea. Răspunsurile le aştept în comentarii. Param pam pam, asta-i tot!