Regulile pupatului social

În ultima vreme mi-am lărgit semnificativ cercul de cunoştinţe. De pupat, pup doar prietenii sau fetele care mi-s dragi şi care miros bine. Îmbrăţişarea e tare specială. Dacă pup şi îmbrăţişez, e mare lucru. Dar ţocăiala asta cu necunoscuţi sau cu proaspăt cunoscuţi mă scoate din sărite. Sunt oamenii ăia care se reped, care nu se prind că eu nu ştiu cum s-o mai iau la fugă când se pornesc cu ventuza spre mine. Pentru că am întâlnit tot felul de personaje care nu ştiu când să pupe, cum să pupe, cum trebuie să se prezinte la pupat (spălat, călcat, apretat, respiraţie proaspătă, obraz netranspirat), fac REGULI.

Regula UNU:  Simte CHIMIA. Dacă nu există şi abia facem contact vizual, a handshake is just F-I-N-E.

Regula DOI a pupatului social: Oricât de prieteni suntem, nu insista să ne pupăm când mie tocmai mi-a sosit metroul. Extensie: nici dacă sunt pe role, sau am căştile în urechi, sau deja am zâmbit şi am ridicat mâna în semn de Helău (semn că numai asta am de gând să dau), nu e cazu să ne oprim din activitatea curentă şi să pornim o ţocăială.

Regula TREI a pupatului social: Dacă tot vrei să-mi săruţi mâna, nu te opri cu buzele în vânt la 3mm şi te uită tâmp la mine, ca şi cum Eh, uite, băiat galant, am avut intenţie, dar nu pot finaliza! Şi apoi să râzi ca apucatu ca şi cum: Tu chiar credeai că-ţi pup mâna? E mişcarea mea de dat muştele pe spate! Extensie: asta cu sărutatul mâinii şi alte galanterii pe care unii ţin doar să arate că le cunosc, dar că sunt mai puţin masculi dacă le şi pun în aplicare. Plus glumiţa HaHaHa it cracks me up prin care îşi pupă propria mână.

Regula PATRU a pupatului social: Dacă tot pupi, pupă! Nu ţuguia buzele a pagubă şi nu-mi ţiui în ureche. Ia obrazu şi aplică-i ştampila. Extensie: Şi eu port ochelari, dar dacă tot vreau să pup pe cineva care mi-e drag, mi-i dau jos  în pornirea-mi afectivă.

REGULA CINCI a pupatului social: Strânge-ţi păru când pupi. Nu-mi place să rămân cu fire în gură. Şi nici nu-mi place să pup păr.

REGULA ŞASE a pupatului social: Dacă ştii că ai mult fond de ten pe faţă, îmbrăţişează-mă.

REGULA ŞAPTE a pupatului social: Dacă cineva stă pe scaun şi vrei să-l pupi, caută să-i anticipezi mişcarea. Întoarce obrazul drept ori stângu? Rişti să-l ventuzezi pe bot. Ca să nu rişti, pupă-l pe frunte 🙂

Şapte minuni ale lumii, şapte reguli. Aştept de la voi words of wisdom, sigur aţi pupat ori aţi fost pupaţi greşit.

Portret în ciment. Continuare

Via Toma, care mi-a amintit iar ce fain e să scrii despre copilărie.

(continuare)

Din momentul în care este înşfăcat, printre ţipetele disperate şi rugăminţile fierbinţi : « Nu da, tăticule ! », părintele în cauză scrâşneşte din dinţi şi bâiguie nişte binecuvântări paterne, abătând asupra lighioanei speriate o ploaie de palme. Lighioana, din momentul în care scapă, ţâşneşte în sus pe scări, are grijă să scâncească în scara blocului, poate vreo vecină mai miloasă să iasă şi să îmblânzească tatăl abrutizat: “Nu-l mai bate şi tu atâta, că e mic şi vrea şi el să se joace ».  Noi ceilalţi, martori atenţi ai scenei, ştim că după o oră respectivul va ieşi iar la joacă, de data aceasta fericit şi zâmbitor, cu stomacul plin şi faţa încă murdară de la jocul prăfuit de dinainte de bătaie şi lacrimile de suferinţă.

Orice copil care îşi câştiga dreptul de a se juca în parcare are obligaţia de a-şi deranja mama cel puţin de trei ori, strigând-o să iasă la balcon şi să îi arunce recuzită: mingea, fluierul, elasticul, bani de suc, coarda, o pătura pentru cort, păpuşa, cheile, bicicleta… nu, nu, bicicleta nu ! Dacă după prima strigare mama nu se arată la geam, « Mamaaaa ! » se transformă în « Mă-mi-caaaa ! », cu diferite tonalităţi şi piţigăieli. După ce primeşte obiectul cerut, copilul se reîntoarce în parcare.

Îmi aduc aminte că ajunsesem să îi cunosc pe copii după voci şi când mă trezeam din somnul de amiază şi mă apucam de teme, îi auzeam « Mă-mi-caaaa ! » şi nici nu era nevoie să mă uit pe geam că ştiam cine strigă. Cel mai tare mă amuza un băieţel roşcat, pistruiat şi  sâsâit pe nume Dragoş, care nu îşi striga niciodată mama, ci tatăl, dar îl striga « Tă-ti-caaaa ! ». Când am mai crescut, din gura lui am auzit primele prostii, pe care le memorase şi le recita pe nerăsuflate.

Din ultime amintiri

Ce-am făcut de când m-a atacat bestia? M-au mâncat ţânţarii.  M-a mâncat ţânţarili, dom`le, da` cu înfrigurare, nu aşa! A, şi am absolvit. Am absolvit facultatea. SNSPA, FCRP. Facultate ce-a fost faină şi dacă aş avea fântâna tinereţii in ză bec iard aş lua-o de la început. Da` nu de alta, vreau să văd cum e să ai JOB. Şi responsabilităţi. Şi colegi faini. Şi să mă simt şi eu de 22, nu de 15.

Acuma, ori m-am făcut eu Ionică cel cu obraz gros, ori chiar n-a fost ce să mă gâdile emoţional la festivitatea asta. Şi chiar mă pregătisem, mă pregătisem cu săptămâni înainte să plâng, să mă las păstrunsă de La revedere, facultate dragă… Nu mi-a ieşit. O lacrimă la discursul profesorului meu coordonator (Aaaalexandruuuu Câââârlaaaan! – cu intonaţie de prezentator de meci de box, da?) şi la cel al domnului Frigioiu (Nic, în cele din urmă, mai zgubilitic decât mi l-aş fi putut imagina vreodată).  Am văzut-o pe mama, care a venit şi ea să mă vadă pe mine şi deci ne-am văzut 😉 Am încercat să Entertain her: după absolvire am fost la Mogoşoaia şi la film. Mă dezobişnuisem să locuiesc cu vreun părinte, aşa că am încercat să primesc “sfaturile de viaţă” cu zâmbetul pe buze. Nici aici nu mi-a prea ieşit.

Am fost la IRB Nations Cup. Despre rugby am tot scris. Îmi place că ştiu băieţii ăia ce fac. C-am ieşit pe locu` 2 şi că mereu mă simt foarte bine la meciuri. Apoi am fost la petrecerea Stejar Strong unde am avut eu pentru câteva momente senzaţia de America.

Amu` mânc o buca` di pâni` cu unt şî gem şî mă mai câcâi la nişte concluzii la lişenţî. Vreau să-mi găsăsc ocupaţii cât mai răpidi, adicătelea să am şî io un loc di muncă undi să ma pot da în spectacol, să hii bini, sî sâmt că merji ceava.

PS: Nu am nicio tragere de inimă să scriu despre concertul Aerosmith. Încă sunt lovită în aripă. La figurat. Nu c-aş avea aripi. Nu mi-a rupt nimeni niciun membru.

Post post scriptum: Nu am nicio tragere de inimă, picior, cap, suflet să scriu cu patimă, să vărs cuvinte icişa. Raitărs bloc tătă zâua.

Fobie

M-a atacat un fluture de noapte în bucătărie. Un fluture de noapte care mi-a studiat comportamentul timp de trei zile, făcând pe mortul în balcon. Mi-a simţit frica şi mi-a exploatat-o. Ştia că n-o să iau măturoiul să-l gonesc din colţul lui. Ieri a dispărut. Lăsasem rufe la uscat pe balcon peste noapte. M-am trezit şi m-am dus să verific: Mai e sau nu mai e bestia? Nu mai e. Hm, asta nu poate fi a bună, că sigur n-a ieşit pe geam, doar şi-a mutat locul şi acum nu-l mai pot vedea. Eu nu-l pot vedea, dar el mă vede pe mine. Mă vede şi mă miroase şi îşi pregăteşte atacul exact când mi-a scăzut mie vigilenţa. Acum cinci minute m-a atacat. Mă făceam că-mi prepar ceva gustos la aragaz, să prind putere, să fixez proteina, să pot reface capitolele ălea la licenţa, mama lor, când am simţit ceva că-mi intră-n păr. Cu capacul roşu de la tigaie într-o mână, cu uleiul încins sărind stropi peste rochiţa cu care stau în casă, purtam război cu bestia. Mă ataca într-una şi venea peste mine, mă făcea să bat în retragere către uşă, să las naibii bucătăria să ia foc şi să privesc namila înaripată cum zboară nestingherită prin geamul de pe hol. Dar nu, două capace peste cap, m-am ajutat şi de linguroiul de lemn, până când am băgat bestia după uşa de la balcon. După care Jmaf!, am lipit uşa de perete, ca să văd sângele maroniu şi otrăvitor al bestiei cum se prelinge de peretele meu pătat de atâţia şi-atâţia stropi de tentaţii culinare. Mi-a fost groaznic de frică, mi s-au ridicat toate firele de păr de pe corp şi am crezut c-o să capitulez. Dar n-am ţipat, mi-am agitat doar mâinile în aer şi acum mă duc să-mi spăl părul pe care l-a atins urâtul maroniu în atacul său fulgerător.

Fluturele de noapte atacă ziua.

Ce-o fi cu bărbaţii azi?

Pentru prima oară când,

Mai în glumă, mai râzând,

Am simţit că m-a pocnit Eminescu în moalele capului cu un vers.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

Păi ce-a trecut? Copilăria. Azi e 1iunie, ne uităm pe fotografii, încercăm să intrăm în alte piei, mai fine ori mai julite, mai arse de soare, cu mai multe vânătăi… Şi ce mă întreb? Mă întreb unde sunt anii, unde-i rodul, şi socot că prea mă tem. Anne, nu mai fi poetă! Lasă poezia, cu poezia nu ajungi nicăieri! Prostii. Din partea cui? Cine le zice sau cine zice că le zic?

Când mă angoasam eu mai cu spor, cum o să-şi amintească lumea de mine, oricine, oricine!, partenerul meu de suferinţă (care nu-mi împărtăşea mai deloc suferinţa, însă probabil suferea că-l termin cu naivităţi efemere) mi-o toarnă tăios: “Nu-ţi mai lua viaţa atât de în serios, nu e chiar atât de decentă cu tine”.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine

Se lipeşte pentru prima dată de mine. Strofa asta. De mine, care am un tupeu neobrăzat să fiu luată în seamă de fiecare dată când zic ceva, de fiecare dată când scriu ceva ori când scot o glumă. Eu, în unicitatea mea din capul meu, capul meu care nu e capul nimănui altcuiva şi din miliarde de oameni nu mai e nimeni ca mine, aş vrea să zic până când s-ar găsi cineva să-mi râdă-n nas şi să mă dezumflu de vântul ăsta arogant ce-mi face neuronul să-l ia cu vertij. Ar fi deplasat dacă m-aş englezi acum, aşa c-o să zic că simt că Eminescu a croit nişte versuri pentru ca în seara asta să-mi dea mie echilibru şi siguranţă şi-o senzaţie faină. Fix. Asta-i o prostie. Dar prostiile vin la pachet, gura ce vorbeşte fără de mine, vine la pachet. Farmec personal îi zice.

Plurivalent, acest S., partenerul meu de suferinţă ce se încăpăţâna să mă arate cu degetul cum stau şi mă zbat ca râma-n noroi să mă ţină minte oricine din cele câteva miliarde de existenţă ale Pământului şi eu!, eu, bucată de humă cu ochi, să vreau să fiu celebrată pentru 80 de ani amărâţi în care am respirat polen şi-am râs cu voi?

Şi totuşi ce-au bărbaţii azi? Al meu, al meu, îl ştiu pe-al meu, îi ştiu momentele, ştiu când e mândru şi când simte că simt că trebuie să îmi arunce un gând, o vorbă bună, un alint.

Dar azi… azi mi-au vorbit frumos şi alţii. Străini. Ce-a fost cu ei? Ce e cu mine?