Archive for July, 2010

La Medeleni, mereu copil

Preiau leapşa de la cititorul şef Adrian Ciubotaru şi vă povestesc despre cât de bine mi-a prins o carte ce mi-a fost alături vreme bună şi pe care şi acum, la 20 şi… de ani o menţionez drept cartea preferată. La Medeleni. Nu ştiu cât e de pueril să vorbesc tocmai despre La Medeleni, când s-au scris sute de cărţi de la Teodoreanu încoace, cărţi cu tâlc, cu Pulitzer, cu mai mult umor şi mai multă substanţă, dar cine a avut pretenţia că m-am maturizat complet?

Am citit-o de patru ori. În toate cele patru anotimpuri. Am citit-o de două ori la Piatra Neamţ şi de alte două la bunici, în Bucovina. Am citit-o de patru ori şi am simţit-o diferit de tot atâtea. Prima dată, era vară, aveam vreo 12 ani şi m-am identificat cu Monica, fata pe care Dănuţ o trăgea de cozi în grădina de la Medeleni. Primul volum mi-a fost cel mai drag, l-am citit de fiecare dată când mi-am propus să reiau povestea asta frumoasă, am plâns când a murit Moş Gheorghe (scriind asta îmi dau seama că ţin minte numele tuturor personajelor, ceea ce mie nu mi se întâmplă des). Am citit La Medeleni de atâtea ori pentru că am iubit La Medeleni, pentru că mi-a încălzit iarna şi pentru că mi-a adus primăvara aminte de vară. Pentru că toamna am rezonat cu starea Olguţei din cel de-al treilea volum, pe care l-am citit numai iarna şi toamna (cred că pentru că era cel mai puţin idilic, nu mai domnea mirosul marlmeladei ţinute în vreo sobă din vreo odaie răcoroasă de conac).

Am citit de patru ori La Medeleni pentru că mi-i făcusem prieteni pe cei trei, mergeam cu ei cu trenul, îl vizitam pe Moş Gheorghe, citeam, ne jucam de-a Potemkin şi Kami Mura (cum îmi vin clare şi limpezi în minte fraze şi scene!, ţin minte şi poezia, Potemkin şi Kami Mura au pornit dârzi la răzbel) şi luam masa pe terasa conacului familiei Deleanu împreună. Speram că de fiecare dată când îl citesc, volumul unu să se lungească, să se dilate, să se rescrie, să dureze mult, mult, să fie pagini multe, să copilărim împreună, să vorbim franţuzeşte.Volumul doi, prima poveste de dragoste, camera Monicăi, sticluţele de parfum şi florile uscate. Cartea copilăriei mele nu a fost Cireşarii, a fost La Medeleni.

O zi bună pentru tot şi toate.

Zău că nu ştiu cu ce să încep. A fost o dimineaţă faină încă de aseară. Răcoarea, răcoarea de care avea nevoie pielea mea de culoarea racului fiert în sos de sfeclă mi-a adus ore bune de somn, având în vedere că m-am culcat înainte să se culce găina.  M-am trezit la 8 pentru că apartamentul meu era plin de zgomot. Zgomot de maşină care aduce ziare şi aluat pentru patiseria din colţ, voci din staţia de autobuz, triiing-ul tramvaiului… parcă totul se întâmpla la mine în sufragerie. Nu ştiu, o rezonanţă ciudată. Credeam că mi-a intrat cineva în casă.

De azi sunt biciclistă! M-am trezit cu Şpric la uşă şi azi o să mă ducă până la stadionul Arcul de Triumf, unde o să mă holbez prin ochelari la twiteriştii rugbişti.

Ce-i cu Şpric? Îi bicicleta mea. I like to name things. Ceco a fost bradul de Crăciun, mic, în ghiveci, eco. Îmi mai place să pun porecle. Dar chestiunea asta necesită un post separat.

Şi am fost în weekend la mare. Da, da, am zis că nu mai merg pe litoralul românesc, dar a fost chiar diferit de data asta, la modul bun. Poate pentru că nu am stat la cazare, poate pentru că am mâncat la un restaurant frumos în port, pentru că nu am ales să mă înghesui în vreun club ori să îmi comand o durere de cap pentru a doua zi.

Am dat drumul la Lecturi Urbane Piatra Neamţ!

Piatra Neamţ în fraze scurte

Pentru c-am copt-o împreună cu Toma de-o ediţie Lecturi Urbane în urbea noastră dragă, Piatra Neamţ, m-am gândit să vă pun în temă cu ce vă aşteaptă. Aşa, ca de la un licurici local (adică eu) la turiştii ce trăiesc din miturile de pe plaiurile nemţene.

Drumul cu trenul spre Piatra Neamţ e presărat cu munţi, mult verde, galben dens de floarea-soarelui şi case curate cu balcoane cu flori şi geamuri ce-ţi zâmbesc în soarele călduţ de-apus (trenurile ajung numai bine la 20:30 ori 21:00, la timp să te mângâie o rază). Pe pajişti sau pe marginea liniei ferate se joacă copiii care încă mai fac cu mâna şi petrec din priviri trenul, aşa cum m-a învăţat şi pe mine bunicul să fac la orice tren ce trecea prin fundul grădinii.

Oraşul m-a întâmpinat scăldat în lumină, fostul meu cartier cu biserica poleită de raze m-a salutat şi poftă mi-au făcut pepenii din piaţă, care stăteau în grămezi atât de mari încât le-am putut zări din tren.

Mama m-a luat de la gară şi mi-a făcut, ca de obicei, un tur al oraşului. Să văd ce s-a schimbat, ce s-a construit, ce cafenele s-au deschis, cum arată centrul, cum arată parcul… Blocurile de pe bulevardul principal arată ca nişte tablete de ciocolată. Piatra Neamţ pe timp de vară e plin de biciclete. Oameni mici şi oameni mari biciclesc de zor. L-am luat şi eu pe Sprick (Şpric) – bicicleta primită cadou de la bunicul pentru 10-ele de la licenţă – şi i-am arătat oraşul. Am asudat cu plăcere, am descoperit alei pe care nu le ştiam şi am tânjit după case, case din acelea cu terasă pe care poţi să bei şerbet şi să mănânci sifon. Apropo de sifon, de-acum îl am la parterul blocului. Nu mai văzusem sifonărie de când eram de-o şchioapă la bunici şi ne băteam cu sifoane în curte la nea Beşliu.

Cu toate că parcă m-a călărit Şpric pe mine, nu eu pe el, am văzut nişte locuri tare faine în care pot să-i ofer oricui a couple of hours of peace and quiet, în timp ce gondolele portocalii trec alene pe deasupra capetelor noastre.

Salata de vinete e în frigider, mama coace ardei, pepenele îmi curge prin colţul gurii, bureţii i-am mâncat ieri, viaţa e frumoasă.