Enciclopedie de ticuri verbale, ortodoxe pe cât posibil, online sau pe cale orală
Cum ar zice americanul…nu putem trăi cu ele, nu putem trăi nici fără ele (can`t live with them, can`t live without them). Ticurile verbale, ne “salvează” în situatiile delicate în care am rămas fără cuvinte şi ne aduc câte un zâmbet atunci când le observăm la alţii. Ne colorează vocabularul subtil, sau mai puţin subtil în cazul în care sunt neortodoxe. Unde întorci urechea, imposibil să nu te gâdile plăcut un tic verbal. De la cele simpatice care te fac să exclami: “De unde a mai scos-o şi pe asta?” până la cele care te fac să-ti arzi o palmă peste frunte şi să-ţi dai ochii peste cap, de la ticurile verbale care îţi insultă inteligenţa până la cele care îţi oferă prea mult credit.
Prima impresie pe care ţi-o lasă un om a cărui vorbire abundă în ticuri verbale este cea de incultură. Dacă nu îţi găseşti cuvintele, înseamnă că nu le ai. Pe lângă aceasta “trăsătură”, incultura, pe care nu o neg ca fiind existentă la persoanele “ticăite” (a se înţelege cele cu ticuri verbale), desprinzi succint şi alte caracteristici. După cum personajele lui Caragiale au fost clasificate în tipologii umane, în cele ce urmează voi face la fel.
Conaţionalul. E cel care vorbeşte mereu cu “frate”: “Ce faci, frate?”; “Frate, să vezi ce-am făcut azi.”; “Nu mai pot, frate, am învăţat prea mult în sesiune.” Conaţionalul e cel care se înrudeşte cu tine fără să vrei. Nu ai de gând să mai adaugi pe cineva pe lista de cadouri de Crăciun. Ai destule rude care aşteaptă să fie răsfăţate. Nu e cazul să apelezi şi la nepotisme din acestea…vorba românului: “frate, frate, da` brânza-i pe bani”. Singura situaţie pe care o accept e “Codrul, frate cu românul”.
Juratul. Juratul e o categorie aparte. Jurăminte şi suspine, e pasibil de o carieră în industria manelelor. “Să mor eu”, “Să moara familia mea” şi un paradox, “Să moara viaţa mea”. Nu e numai un argou folosit de tineri, e asigurarea pe care ţi-o oferă « juratul » că ceea ce spune e adevărat, că s-a întâmplat în viaţa reală şi că îşi pune viaţa în pericol dacă ar avea cea mai mică intenţie să te mintă.
Agentul de asigurări. Are nevoie de feedback continuu…se asigură că mesajul a ajuns la destinaţie, a fost preluat, rumegat şi e gata să primească un răspuns pe măsură. “Ştii? “(ca să se asigure că eşti în temă, că eşti la curent cu ceea ce comunică şi nu-şi răceşte gura de pomană) şi “Înţelegi?” (mai întâi îţi insultă capacităţile intelectuale, ca şi cum nu ai fi fost în stare să percutezi sau, cu cele mai nobile intenţii, te întreabă dacă înţelegi, dar continuă fraza fără să-ţi lase timp de confirmare). Tot el e cel care se asigură dacă mesajul e veritabil: “Pe bune”? Înseamnă că îţi pune la îndoială onestitatea sau, din contră, e uimit de calitatea informaţiei şi cere lămuriri. “Am luat ieri 10 la examen la X”. Răspuns: “Pe bune?” Întrebare: De ce?
Grăbitul: Grăbitul nu-şi termină frazele. Niciodată. Preferă să adauge construcţii precum: “Alea-alea” (Care alea? Cine sunt alea?), “Nu ştiu ce şi tra la la” (interesantă combinaţie, e un tril), “Chestii, trestii” (Trestii de baltă sau ce fel de trestii? ), “Chestii, socoteli” (Bine, bine, socoteli, dar ce fel de socoteli?). Cu grăbiţii nu îmi place să vorbesc şi dacă reuşesc să mă concentrez să-i ascult, mă umflă râsul. Dar, e şi asta o formă de comunicare. Sau nu? Grăbitul trebuie înţeles pentru că e intelectualul căruia îi vin prea multe idei şi are prea puţin timp la dispoziţie pentru o expunere ca la carte.
Credinciosul: Mă rog. Nu, nu e fanatic, nu-si pune cenuşă în cap şi nu are mereu în buzunar o carte de rugăciuni. E doar un alt tic verbal. “Am uitat să torn apă la flori. Mă rog…” sună ca un fel de resemnare. “Mă rog, sper să n-am nici o restanţă.” Şi eu.
Credinciosul poliglot poate apela la “Oh my God!”, neapărat în exclamaţie. “Am câştigat la Loto! Oh my God!”
Rezumatorul. El se asigură că după ce atinge punctele importante ale unei conversaţii, tu ai desprins esenţialul. Tot rezumatorul e cel care trage concluziile şi le subliniază sau le reia prin “Deci”. Rezumatorul te ajută să reţii numai ideile principale prin, normal, “Ideea e că”. Şi de aici ciuleşti urechile pentru că dacă ţi-au zburat privirile după stoluri de păsări în timp ce el vorbea, acum e şansa ta să recuperezi. “Ideea e că…” şi deznodământul. Dacă nu te prinzi şi se observă, face referire la tine prin “Cât de prost poţi să fii… “ sau abandonează cu „În fine”.
„Ideea e că după întalnirea cu astfel de fete, nu-ţi mai arde de nimic. Cât de prost poţi să fii să faci la fel ca mine dacă te-am avertizat acum o săptămână că Ivona nu e de nasul tău? În fine…”
Înainte să trec în revistă ticurile utilizate pe Internet, atunci când comunicăm prin intermediul binecunoscutul Messenger, trebuie, repet, TREBUIE să menţionez o categorie specială de ticuri verbale, cele folosite în special de sexul frumos (sau slab, cum ar zice unii). Ticurile verbale care te scot din sărite! Imposibil să nu fi fost interpelat, chiar băiat fiind, cu apelativul “Fată”. Fetele ţin constant să îşi reamintească faptul că sunt descendentele Evei. “Fată, ţi-ai citit cărtile alea la filosofie?”, “Nu, fată!”, “Ce ne facem, fată?” Teribil tic verbal! Tot la fete am întâlnit cel mai des “Cum ar veni”. Am avut şi o colegă de clasă, incredibil de stresantă: “Cum ar veni, ai fost ieri în Mall? Am înţeles, trebuie să rezolv problema prin două încercări, cum ar veni, nu? Păi, cum ar veni, nu pot să vin mâine la şcoală pentru că plec din localitate să cumpăr legume pentru iarnă, cum ar veni”. Tot fetele, în cazul în care nu apelează la vulgarităţi ca să îşi verse amarul, se descarcă apelând la “Pana mea” şi “Puii mei”. Nu sună deloc feminin, dar e o formă de a evita injuriile. “Păi ce pana mea crede el (prietenul, probabil) că se joacă cu mine? Cum puii mei să îmi dea cadou de Crăciun doar o felicitare? Ce pana mea crede că sunt eu?”. Şi din nou fetele, dragele de ele, folosesc “Super tare”. Şi împreună cu această construcţie, pe toate cele de mai sus: “Vai, fată! Ce cadou super tare mi-a dat mami ieri! Mă speriase, puii mei, credeam că nu vine Moş Crăciun anul acesta la mine. Cum? Şi tu ai primit o maşină? Super tare, fată! Super tare!!!”. Nu-i aşa că sunt drăguţe?
“Vai, mi-e rău” nu e numai o scuză folosită de fete atunci când nu vor să “devină intime”, ci e şi un tic verbal folosit în orice situaţie. “Dăm un test fulger. Scoateţi o foaie de hârtie.” Automat în sală se aude: “Vai, mi-e rău!”. Sau: “Toate genţile din colecţia primăvară-vară s-au scumpit cu 30%”. Cititoarele anunţului exclamă: “Vai, mi-e rău!”. Pe stradă, cel mai des întalnit enunţ e: “Ce băiat drăguţ, vai, mi-e rău!”
LOL ( cu semnificaţia de Laughing Out Loud, Lots Of Laughs, în română însemnând că râzi de pocneşti), cu toate derivatele lui, care mai de care mai pisicite, mai stâlcite şi mai “deştepte” ( loluţ, loloi, lolişor, loale), CUL (de la englezescul COOL, care de fapt înseamnă “rece”), BETON, MARFĂ (De import sau de export? Întreb şi eu…), BRB (be right back sau vin imediat înapoi) sunt ticuri verbale care, DIN PĂCATE nu au reuşit să rămână doar în mediul virtual, ci sunt folosite cu îndârjire în toate conversaţiile cotidiene, până ţi se întoarce stomacul şi refuzi să mai vorbeşti. Mi s-a întamplat să mă chinui să spun un banc, să-mi şi iasă, iar drept reacţie să primesc un “Ha, LOL.” Sau mi s-a întamplat chiar să fiu în vizită şi gazda să fie nevoită să poarte o discuţie la telefon. Ce mi-a zis? BRB.
Mă bucur că pot să le observ, să le critic şi să mă feresc de ele. De cine ? De ticurile verbale, dom`le!