Archive for December, 2010

Scurt, de prima zi de Crăciun.

Am fost azi la bunici. Cât am stat la masă am lăsat tivi on pe World Music Awards. Bunicu e savuros când citeşte în engleză sau repetă ce aude că vorbesc nenii americani. Dar momentul de şampanie l-a făcut Oma de data asta. Erau Scorpions pe scenă, premiu pentru Rock Legends. Şi Oma, fără ochelari, fără ureche, se uită aşa chiorâş şi zice:

-Ăsta-i ăla de-o fost însurat cu fata lu` Băsăscu?

Ne-am prăpădit de râs.

Şi alte două momente simpatice sunt legate de un alt bunic şugubăţ care şi-a pictat nepoţelul de numai 1 an jumătate pe funduleţ. Răducu se bucura de câteva clipe pampers-free în casa bunicilor şi dădea târcoale mesei. Bunicul a luat carioca şi-a scris pe bucuţele rozalii ale nepotului numele acestuia 🙂

Acelaşi bunic a pictat faţa de masă la petrecerea de 1 an a aceluiaşi nepoţel. A luat un pix şi-a scris: Aici este o vază cu flori 🙂

Voi sunteţi bine?

Advertisements

De Crăciun.

 

Nu-i zăpadă,

Nici nu-i bine

Şi pe drum e numai fum (şi ceaţă).

Magazinele sunt pline

Colindători sunt duium.

Am închis şi soneria,

Doară-doară m-or lăsa

Să-mi mestec în tihnă cina

Pe-o măsea.

Şi-i mizerie pe-afară

Şi-i prostie multă-n ţară

Şi-s urări şi sunt clişee

Şi-ntuneric în bordeie.

Doresc anul care vine să ţină mai mult cu mine 🙂

 

5in2010

De la Claudia primesc o leapşă care zice că trebuie să scriu ce am făcut eu măreţ în 2010. Şi-am stat şi m-am gândit: Băi, ce-oi fi făcut? Că a trecut ca gândul anul. Dar tot scormonind, mi-au venit ceva idei de evoluţie. Şi mi-am dat seama c-aş putea să scriu mai multe lucruri. Mai mult de 5. Şi că sunt în stare să-mi stabilesc şi-un plan cincinal. Şi un New Year`s resolution. Să pornim:

 

1. Am fost la concert la Guns n` Roses şi am înţeles încotro trebuie să mă îndrept în viaţă. Vreau să fiu PR de trupă rock şi sunt pe drumul cel bun alături de Electric Fence.

2. Am terminat facultatea şi am intrat şi la master. Şi da, încă nu dau bani la stat.

3. Am primul job în agenţia pe care mi-o doream. Şi-am văzut cum e să ai un şef, cum e să ai un program şi cum e să fii tras la răspundere.

4. Am organizat Lecturi Urbane Piatra Neamţ împreună cu Toma şi m-am implicat în proiectul ăsta. Şi asta mi-a adus cunoştinţe noi şi oameni foarte frumoşi în viaţă.

5. Mi-am făcut blogul ăsta (şi între timp şi rockpublicity.ro unde scriu despre ceea ce fac eu în domeniul ăsta) şi am participat la tot felul de conferinţe, tweetmeet-uri şi alte onlainăreli, care m-au ajutat să mă împrietenesc cu oamenii de care numai auzeam în facultate.

Încalc cu un 6 în care zic că am fost cu PETROM şi Bobby Voicu #prinromania, am cunoscut locuri unde nu aş fi ajuns altfel şi oameni care mi-au făcut prima petrecere surpriză din viaţă. Şi pentru asta le MULŢUMESC.

Şi am mai făcut eu treburi notabile, dar după aia mă laud 🙂 – Nu mai dau leapşa, c-am văzut că oricum a cam trecut pe la toţi ai mei.

Santa brought my first paycheck!

De când aşteptam să scriu asta! Primul meu salariu EVĂR! 🙂 Pentru munca în agenţia de Relaţii Publice Borţun-Olteanu!

Şi mi l-a adus Moşu himself 🙂 Şi iată şi dovada!

Şi nu uita când eşti voios, române, să fii bun!

Pentru că-s harnică şi abia aştept să-mi spun şi eu urarea de Crăciun, iaca, continui leapşa Prestigio începută la Cristina Bazavan pe blog. Iată povestea mea de Crăciun, care-i de fapt compusă din diverse aspecte Crăciuneşti şi câte-un oftat melancolic ici şi colo.

Lumea se schimbă. Nici măcar timbrele nu mai au acelaşi gust. Când eram mică, timbrele erau extraordinare! Când le lingeam pe spate ( e o postare de Sărbătoare şi suntem în post, aveţi grijă unde vă zboară mintea ) lipiciul lor ( până şi timbrele au lipici! Noi de ce nu mai avem ?) avea un gust dulce, care te făcea să-ţi doreşti să lingi cât mai multe timbre. Oare dacă rămâneam în pană de dulciuri mi-aş fi cumpărat câteva timbre? Nu m-am gândit niciodată la asta. Oricum, de Sărbători trimiteam multe felicitări. Eram fericită cu timbrele mele.

Cum ziceam, the world is changing. Nici măcar cozonacul de Crăciun nu mai are bunul simţ să stea la crescut în ligheanul bunicii, dupa sobă. Nu, s-a boierit şi el : stă burtos în magazine, pe rafturi, în brutării, chiar şi la Fornetti ! Cuptorul bunicii scârţâie jalnic atunci când îl deschizi să vezi câţi păianjeni şi-au mai ţesut plasă în gura lui. Planşeta pentru prăjituri stă în cămară şi ea şi încă mai are urme de făină care miros a mucegai. Şi bunica? Bunica se uită la telenovele şi mănâncă turtă dulce. Iar nepoţii ? Nepoţii sunt mari, nu au mai venit demult să se întindă sub brad şi să se uite la luminiţe.

Lumea se schimbă. Zăpada, nici măcar ea nu mai e generoasă. Spiritul Crăciunului nu o mai impresionează cu nimic. Îi e ruşine să mai cadă, să stea murdară printre grăunţele de nisip şi sare pe care le toarnă şoferii cu nemiluita peste ea. Ei nu ştiu ce senzaţie de fericire îţi dă zăpada când scârţâie sub picioare ?

Le monde changera.  Colindele au devenit o afacere profitabilă. Lumea începe să iasă la colindat încă de la prima zăpadă, aşa îşi scoate fiecare profitul. Copiii nu mai au timp să înveţe cântece noi, ne-am şi plictisit de aceleaşi colinde mult prea scurte şi falsate care răsună stupid în blocuri în fiecare an. La şcoală nu ne mai învaţă colinde. Le ascultăm în schimb la televizor pe ritmuri pop-rock. Nici măcar ore de muzică nu mai facem. La şcoală avem house în pauze şi în ore avem telefoanele mobile cu căşti. Mi-e dor de colinde ! Colindul curat, strămoşesc, cântat de copii îmbujoraţi şi de bătrâni în faţa casei, în Ajun de Crăciun.

El mundo cambia. Copilul nu mai crede in Moş, vrea jucării cât mai mari şi mai electrizante, cât mai sofisticate şi mai uşor de stricat. Le cere direct părinţilor. De câţiva ani nimeni nu mai primeşte cadouri sub brad. Toţi primim un plic, alb, nescris, în care ştim deja ce sumă se află şi care ar trebui să ne aduca fericire. Eu vreau cadouri adevărate, în pachete colorate, cu felicitare şi urări de la cei dragi ! Vreau să vină îngeraşul să aducă globurile, să fie lumină în casă, să fac bradul când pe fereastră văd « bungherii » cum îşi pregătesc urarea, să fie cald de la cuptor şi lemnele să trosnească în sobă, să miroase a prăjituri aburinde şi a grâu fiert.

Die Welt ändert Sich. Nici bradul nu mai e ca altădată. Acum e de plastic, îl cumperi o dată cu spray-ul de cameră care miroase a cetină. E mic şi trist şi el. Oamenii cu inimă mare trebuie să aibă brazii cei mai frumoşi în case ! Lui  Moş Crăciun nu îi place să pună cadouri sub brazii sintetici.

Il mondo cambia. De ce în seara de Crăciun se adună tinerii să meargă la discotecă ? E Seara Sfântă, de ce nu stăm acasă cu familia, cu prietenii, de ce nu primim colinde, de ce nu cântăm, de ce nu mâncăm bucate tradiţionale făcute în casă şi de ce nu aprindem o lumânare pentru Iisus ? De ce nu ne mai pasă ? Ne-am înstrăinat de Crăciun.

Werdenen farndren seg : Crăciunul nu se mai face acasă.

Crăciunul a devenit o afacere.

O mundo muda: Aţi observat şi voi că felicitările nu mai sunt cum au fost odată? Găseam atâta farmec într-o felicitare de Crăciun! Mai ales în cele nemţeşti, felicitările Froeliche Weihnachten! Câtă fantezie şi migală, ce desene frumoase, ce copii voioşi, ce moşi simpatici, ce zăpadă frumoasă şi sclipitoare, ce cadouri mari, ce brad, ce ursuleţi! Mi-e silă de felicitări: un glob, o lumânare, o creangă şi Sărbători Fericite !

Lumea se schimbă. S-a schimbat deja.

 

Scrisori de la copii

Am văzut la Minxieee câteva scrisori pentru Moş Crăciun şi mi-am amintit de cele câteva (puţine, ce-i drept, nu ştiu dac-au fost trei în toţi anii) pe care le-am scris eu bătrânului. Desenam cam la fel de stângaci bradul, şi ştiam la fel de frumos şi de la obiect să cer.

Copiii ăştia nu au mari pretenţii. Cred că putem să o ajutăm pe Elena să taie de pe listă până la Crăciun cam tot ce le lipseşte micuţilor ăstora. Dulciuri, şosete, jucării, cărţi şi îmbrăcăminte. Păcat că sănătatea nu le-o putem da cu sacul, că nu depinde de noi.

 

 

D-ăstea pisicoase.

Pentru cafea de la Chinezu. Pentru că vreau să particip la #spuneopoveste. Pentru că-i Crăciun amu-amu şi tre să nu mai him chiar de Piatră. De Piatră Neamţ 🙂

Ăsta îi scris acu doi ani, haules, cât am mai crescut! Şi l-am mai editat, c-o dădusem rău în lacrimi 🙂

Road back home

Mă întorc de la Bucureşti, spre casă.

Ascult “Scrisoare de bun rămas” de la Pasărea Colibri. Pe geamul murdar de ploi al compartimentului se vede un apus pictat în albastru, portocaliu şi sentimente. Nu mai e cald, dar e cald în suflet. E cald de la o discuţie pe care am avut-o cu un necunoscut care mi-a vorbit ca un părinte, e cald de la plăcerea de a merge cu trenul, e cald de la amintiri şi de la câmpurile aburinde pe lângă care aleargă şâcâdâm-şâcâdâm.  Câmpurile care mă duc cu gândul la sat, la copilărie. Nu am mai fost de o lună acasă şi nu ştiu cum să mă simt. Bucureştiul m-a cucerit. Nu credeam că poţi înnopta sub stele în Bucuresti, pentru că acolo nu sunt stele. Dar am găsit oamenii… oamenii cu care vrei să “împarţi compartimentul”, cu care vrei să râzi şi să cânţi, cu care vrei să vorbeşti mereu şi pe care să îi asculţi. Oamenii cu care să priveşti apusul şi răsăritul, oamenii cu care să te joci în zăpadă, să compui muzica, să te duci cu soarele în priviri în călătorii, cu care să plănuieşti, cu care să fumezi ţigări de foi şi să te simţi important, oamenii cu care să faci nebunii şi cu care să fii tu… aşa cum ai plecat de acasă, gol, cu sufletul în palme, aşa cum ai plecat de acasă şi nu credeai că te va primi nimeni.

Îmi simt sufletul mugur de fluier… nu ştiu cum e asta, dar sigur e lemn proaspăt şi bătaie de vânt şi susur de apă.

(back to the big city)

Câte gânduri se pot aduna într-un compartiment de tren! La început toată lumea vorbeşte, să mai uite de frig… apoi, când soarele trece peste turlele poleite ale bisericilor, fiecare tace si ramane cu privirea in gol, pe geam. Gandurile se aduna in tavan si mustesc.

E ciudat sa vii acasa, in orasul in care ai trait mii de zile si la mama care te-a pisalogit timp de 7 ani si ea sa fie pregatita ca de sarbatoare. Pentru ca vii acasa. A umplut frigiderul si “cutia cu maimuţe” (adica sertarul in care imi ascundeam eu dulciurile) si te astepta. Inca nu plange, dar e evident emotionata si ii vine sa te stranga la piept pana te sufoca. E ciudat ca nu te lasa sa faci nimic, sa speli vasele, sa mai stergi praful, sa iti strangi  hainele. “Lasă mamă, că fac eu”. E ciudat sa fii invitat la masa… sunetul acela binecunoscut de tacamuri si aburii de ciorbica facuta in casa si invitatia imbietoare: “Hai la masa!”. Pai cine iti zicea asa la Bucuresti? Ca doamna de la cantina e imbracata in alb neutru, are boneta si nu iti zambeste nici macar cand esti cuminte si duci farfuria.

Nu mai e la fel. Nu mai e la fel orasul. Nu, nici o constructie noua, doar ca tu nu il mai simti la fel. Doar cand te afunzi in fotoliul in care toceai la română sau te uitai la dvd-uri, atunci simti ca esti la tine.

Micul dejun… micul dejun a fost divin. Pantagruelic si sanatos. Ma simteam ca la Fruhstuck in Viena: atatea feluri de branza, muschiulet, pate, lapte, cafea cu lapte, ceai, sana, dulceata, miere, oua de casa, clatite… apoi iesi ca de obicei pe balcon sa saluti padurea. Asa e la Piatra Neamt. Asa e mama… mama trista, care se muta in camera ta si iti spala lucrurile doar de dragul vremurilor trecute.  Mama careia ii stralucec ochii cand te vede. Mama care trece prin fata usii camerei tale doar ca sa te vada din nou la birou, mama care vorbeste la telefon cu toti cunoscutii si spune mandra: “Uite, cu Anne. A venit acasa.” E cam ca intoarcerea fiului ratacitor…

Ma uit pe geam. E o zi de toamna ca in melodiile acelea vechi. Iti vine sa iesi din tren si sa crampotesti intre degete pamantul proaspat arat, negru si gras. Iti vine sa alergi pe camp si sa urli. Sau iti vine sa fugi la bunici.

Imi vine sa fac toate astea… stiu ca le voi face si ca le voi simti la fel ca atunci cand eram copil. Doar ca acum trebuie sa ma intorc in Bucuresti, la facultate, la noii mei prieteni, la agitatie. Mi-e dor de mama si de orasul meu linistit in care nu se intampla nimic. Mi-e dor sa trandavesc la soare in Bucovina. Si sa ma joc. Mi-e dor si de teatru, sa fiu la 8 dimineata pe scena si sa plec la 10 seara. E bine sa iti fie dor.

Ma duc la Bucuresti si o tai prin Herastrau. E o altfel de oaza verde, nu se compara cu ceea ce am avut eu, dar totusi e bine. Departarea te apropie, i-am spus mamei TE IUBESC.