Pentru că în dimineaţa asta m-a supărat foarte rău blogspot, am decis să lucrez un pic mai profi. Dar pentru că ţin la ceea ce am scris pe anne-marie-the-blog.blogspot.com (să-i ofere Bill Gates loc cu verdeaţă), postez aici, în ordine crescătoare, cuvintele de-acolo.
15 martie 2010
Cum mi-am petrecut weekend-ul
Am fost suporter. Şi nu orice fel de suporter, ci al Stejarilor! Am fost la meci sâmbătă, unde, împreună cu Echipa Naţională i-am bătut pe georgieni şi pe teren şi la galerie (că ne ambiţionam cu trompeţelele noastre să le anihilăm orice avânt). Tot la meci i-am cunoscut mai bine pe cei de pe Twitter, care-s o gaşcă de oameni unu` şi unu`. Duminică am fost la #rugbytweetmeet la FRR, unde am învăţat cum să executăm o tuşă şi unde m-am simţit fulg.
Că România a câştigat cu 22-10, asta se ştie. Că va câştiga şi în continuare şi că bloggerii şi twitteriştii vor fi trup şi suflet în sectorul B, cu Chinezu în frunte, uniţi în gând şi-n cântec cu naşu` Mache, de asta să fiţi siguri. Că vom încerca să promovăm cât mai bine acest sport minunat astfel încât, în următorii ani, când spui România să te gândeşti automat “Aici se joacă un rugby frumos”, asta o aflaţi acuma.
Că eu mi-am făcut blog tocmai ca să trâmbiţez despre iniţiative şi rugby şi tweetmeeturi şi oameni faini şi weekenduri grozave… asta-i mare lucru! Sunt la început, nu daţi cu pietre 🙂
Tot 15 martie (a fost o zi încărcată) 2010
Fotbal duminical
Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, nu înseamnă că, precum şoferii de duminică, voi jucaţi un fotbal de o calitate îndoielnică. Doamne feri! Doar ştim cine joacă mai bine mingea în picioare, iar Adrian Ciubotaru, pe lângă faptul că-i mare trompetist alături de Stejari, e şef când e vorba de sportul rege.
Pentru ca weekendul următor să fie la fel de frumos ca cel care tocmai a trecut, avem nevoie de galerie! Năşelu` m-a pupat pe frunte a binecuvântare, aşa că am nevoie de voi să susţinem cele patru (am dreptate, Aline, sau s-au înmulţit?) echipe duminică, la #fotbaltweetmeet.
Daţi cu semnătura, apoi vom da cu gura. (adică vom scanda, aplauda, cânta şi încuraja).
16 martie 2010
Cum mi-a plăcut azi Bucureştiul
Două domnişoare beau cafea pe scări la Ateneu. Şi trece lume, şi trec pozari interesaţi de cum s-a îndrăgostit cimentul în creneluri, şi trec femei grăbite cu geamantane mari, tropăind pe tocuri incomode, şi trec bătrâni ce iau loc cuminţi pe bănci şi numără penele zburătăcite de porumbei.
Porumbeii… aceşti dinozauri mai mici cu aripi şi pene, care fac să se întunece cerul deasupra capului când se grupează pentru a mă înspăimânta. Columbofobie? Dacă există, sufăr de ea.
Şi-n soare ne gândim, cu căştile în urechi, ce-o să facem la vară şi apoi după… Şi închid ochii şi simt că a venit primăvara.
Iar după ce am stat ca două pupeze romantice şi visătoare în soare, la Ateneu (pupeze boeme, printre porumbei) aici vine o virgulă şi-o inspiraţie (în piept) Carolina mi-a dat o frază grozavă pentru un Intro de roman porno: La 15 ani am descoperit duşul.
17 martie 2010 (observaţi consecvenţa!)
Cum e cu Preacheru` din 41 şi Chimia Dorului de ţară
Încep să întârzii la şcoală din cauza Twitter-ului (mama, ştiu că citeşti asta, mi s-a-ntâmplat, nu mai fac). Aseară am fost la concertul lui Naşu Mache (cum era aia cu studenta de anu` III? :)) şi, cum nu am telefon cu Internet, n-am apucat să arunc un ochi peste ce s-a twitterit decât azi dimineaţa. Şi s-au luuungit cafeaua, cu muzica, cu twitturile… şi era fără două minute, iar eu nu mă spălasem a doua oară pe dinţi (o dată după ce mă trezesc, a doua oară după cafea).
Cu un sfert de oră înainte de presupusa pauză de seminar, (da, am întârziat 45 de minute) mă aflam în tramvaiu` 41, şi nici prin gând nu-mi trecea că nenea care vinde şerveţele e un predicator. Despre şerveţele, umede şi uscate… preţ bun, da` nu-mi trebuie.
După două staţii, gălăgie mare în spate. Nenea cu şerveţele făcea spectacol Don`t you just love those tram-preachers? Audienţă avea, grămadă, la ora 11 ţi-e mai mare dragu` să te laşi zgâlţâit uşurel de tramvai, tocmai cât să se aşeze mai bine micul dejun în stomac. Şi-i veneau ideile cursiv şi-şi reglase tonul vocii numa` cât să-l auzim şi eu şi vatmanul. M-am prins că avea un ghimpe împotriva lui Patriciu şi m-a frapat uşurinţa cu care la un moment dat a spicuit ceva în italiană. Mai făcea o glumiţă, mai râdeau unii, mai Luaţi un şerveţel… am coborât împreună.
Am ajuns la şcoală la fix. Episod lipsit de incidente, soldat însă cu o o palmă peste frunte şi un “Aaa, de-aia!” spus în gând. Profesorul ne-a prezentat Teoria Chimică a Dorului de Ţară. Compoziţia chimică a elementelor din orice loc de pe pământ e diferită. Ne naştem, creştem şi ne obişnuim cu gustul apei din România, cu fructele şi legumele de aici, cu mirosurile de aici, cu pământul pe care îl crâmpoţim între degete atunci când mergi desculţ şi-i vară… cum am schimbat locul, dăm de altă compoziţie. Nu ne mai place, ne e dor de chimia de acasă, intrăm în sevraj. Asta mi-a plăcut.
18 martie 2010 (consecvenţă până la moarte!)
Cum am călătorit cu Jazz prin Europa
Aseară mi-am făcut curaj şi am ieşit la ora la care dinamoviştii şi steliştii mişunau nestingheriţi în faţa blocului meu, ca să ajung la un eveniment pentru care aveam rezervări încă de acum trei săptămâni. Klaus Paier Trio la Green Hours, ultimul concert din Austrian Nights. De acordeonul lui Klaus Paier m-am îndrăgostit anul trecut, la concertul Sidesteps de la Europa Jazz Fest. (Da, îmi place jazz-ul, cine mă finanţează să merg la Duke Ellington, eternă admiraţie şi promit că aplaud frumos). Nu laud acum Sidesteps, căci ar fi multe de tastat, însă vă zic că aseară, timp de două ore, pe acordurile Trio-ului, am făcut o călătorie prin Europa.
Prima melodie a făcut-o pe Raluca să-mi şoptească la ureche “Ce fain, parcă suntem într-un film de acţiune”. Într-adevăr, am mai fost de două ori fugărite pe străduţele înguste din Bella Italia, apoi am ajuns să dansăm cu bărbaţi necunoscuţi pe malul Senei. Klaus a fost binevoitor şi ne-a dus şi în Irlanda, unde am inspirat aer proaspăt, ne-a răvăşit vântul părul şi am încins un dans pe pajiştea verde cu nişte spiriduşi.
Tot Klaus mi-a dat la un moment dat senzaţia că sunt într-un episod cu Tom şi Jerry, cel din NY. Ne-am mai întors de vreo câteva ori la Paris, unde alt bărbat s-a oferit să mă danseze, conducându-mă cu mâna de la jumătatea spatelui.
Apoi publicul: fiind serile austriece, mulţi străini. Astfel m-am împrietenit cu Ferdinand din Zurich, care acum restaurează orga de la biserica Sf. Iosif din Capitală şi anul trecut a adus-o la viaţă pe cea din Braşov, de la Biserica Neagră. Ferdinand a fost încântat că mă numesc Anne-Marie, am vorbit, am râs, am ciocnit un pahar şi m-a chemat săptămâna care vine să-l văd la lucru, să intru în orgă, să o ascult…
Apoi băbuţa singuratică care a dat gata o sticlă de vin şi se mişca sprinten pe scaun. Nu ştiu de ce, dar m-am întrebat oare câte numere o fi având în agendă şi de ce n-a însoţit-o nimeni.
Un schimb de priviri, o ţigară cerută de la un străin, ţopăim pe scaun şi eu mă gândesc la Viena şi la cât de mult mi-ar plăcea să simt noaptea, mirosul Vămii.
Vinul te moleşeşte într-atât cât să-ţi laşi corpul liber şi să nu-ţi autoanalizezi mişcările. Degetele încep să bată ritmul şi nu se mai pot opri, mă uit în jur şi fiecare simte ritmul în felul lui: dăm din picior, din ambele picioare, din cap, batem tactul cu degetele pe pulpe, pe genunchi, pe masă…
Cu acest post o să încep Colecţia de inscripţii de pe uşile de baie din cluburi şi puburi. În Green Hours mi-a plăcut: Dimineaţa n-o să ne amintim nimic şi Protejează-te, dar nu cu prezervativ, ci cu uşile ferecate.
Klaus Paier în acţiune http://www.klaus-paier.com/html/projekte/trio.html
19 martie 2010 (v-o mai zic p-aia cu consecvenţa?)
Prima leapşă EVER
Sunt foarte încântată. Mulţumesc, Toma di la Piatra. Leapşa-i cu albumu`… se face aşa:
Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
Use Photoshop or similar to put it all together.
Şi mie mi-a ieşit ce vedeţi cilişa.
Leapşa o dau mai departe lui David, don`şoarei Mardale, Carolinei şi Adinei.
20 martie 2010
20-9 !!!
Am Câştigat! România a bătut Portugalia cu 20 la 9! Bravooo, Stejarii! Refacerea şi să-i căpăcim şi pe spanioli! Dar pe 27 vom fi alături de voi şi FIZIC!
BUCURIE!
22 martie 2010
Iar un weekend fantastic
Nu ştiu de când weekendul a devenit mai agitat decât ceea ce se întâmplă în timpul săptămânii, dar cu soarele ăsta minunat şi tweemeeturile din ce în ce mai frumoase, nici că-mi mai pasă că lunea abia mă urnesc.
#fotbaltweetmet văzut de Scorar
Chiar dacă ora setată de Pandutzu n-a fost respectată (la 11:30 eram doar câţiva negri mititei în ştrandul Titan), cum s-au adunat toţi, a ieşit şi soarele. Am tras rapid echipele la sorţi (şi-am scăpat doar cu o ameninţare din partea lui Birkof, zice că mă taxează cu prima ocazie) şi s-a dat drumul la joc. Sper că toată lumea a fost mulţumită de coechipieri, cel puţin aşa curg laudele pe Twitter. Am ales bine, atunci, zic 🙂
În timpul jocului am savurat prăjitura de la Pandutzu, m-am amuzat cu @OanaBoanca, in charge cu trompeţitul pauzelor şi golurilor, la îndemnul ceasului atomic @Claudiasstar. M-a protejat de pistrui şapca minunatului portar @Adi_Zabava, am reuşit să-i fac pe zmeii de pe teren să se zburlească la mine când tot urlam “Care-a dat ultimul gool? Heeei, cine a dat golul?” (nu vă ştiu încă pe toţi, iertare). Mi-a plăcut de Naşu Mache, ce s-a încâlcit la un moment dat de Vlad Dulea şi s-au dat de-a rostogolul. Lui Teo (@mihaiteo) îi cădeau pantalonii, dar tot nu se lăsa, apăra cu stocism tot ce era de apărat (pe terenul de fotbal). Toma Nicolau făcea slalom printre jucătorii echipei adverse (asta e, once you play at Malu` Spart, you can never go back to being just an amateur).
Din când în când îşi mai băga şi Chinezu nasul în foile mele (deh, cred că n-avea încredere).
Tensiune de-o tăiai cu lama Gillette între Bobby Voicu şi Adrian Ciubotaru (care a rămas nebărbierit şi cu piciorul beteag). Mulţumesc băieţilor în compania cărora mi-am petrecut după-amiaza de ieri, n-am băut bere, am ţinut un scor cinstit.
Cum am intrat în aeroportul Otopeni ca la mine acasă
Adunarea fuga-fuguţa la FRR, unde ne aştepta un autocar fain-făinuţ, îmbarcarea, Lucian Lorin la microfon “Vă vorbeşte căpitanul”, totu-i aranjat, ne facem planuri să tragem de timp, să întârzie Stejarii la bagaje, doar-doar or ajunge şi suporterii.
Emoţii mai mari la mine decât la echipa naţională, uite-i că viiin, trompeţele, Aplauze, Bravo, Băieţii! Fluturăm steagul, batem palma cu Stejarii, ne bucurăm. Apoi poveşti şi planuri la bere.
Aş mai scrie, zău, mă strânge licenţa cu uşa. A fost o zi fantastică şi-aştept mai multe, gaşcă faină, mulţumesc Dianei Stoleru că nu m-a lăsat să mor de foame şi că a făcut poze frumoase, săru-mâna. Şi celorlalţi pozari şi jucătorilor şi bloggerilor care scriu despre ceea ce ni se întâmplă şi vai de mine!
24 martie 2010 (de acum consecvenţă din 2 în 2)
Ce mi-a amintit Toma
http://tomanicolau.wordpress.com/2010/01/06/se-pare-ca-%C8%99i-baie%C8%9Bii-plang-cateodata/
Articolul ăsta mi-a zbârlit părul. Pentru că ştiu. Dar pentru că-s fată, am putut să plâng ,şi nu pe înfundate.
Pentru că ştiu cum e să-ţi rămână mirosul ăla înţepător în piele, în corp, în pori. Pentru că mirosul ăla îi împiedică pe oamenii aceia să zâmbească şi să-şi îngăduie să se gândească la sănătate, sau măcar să-şi amintească vremea când erau sănătoşi şi-şi ridicau până la nori nepoţii.
Am plâns de mi-a sărit cămaşa de pe mine şi-mi venea să le arunc pe scări pe asistentele alea care nu făceau nimic şi nu alungau muştele care bântuiau orezul ăla înăcrit. Şi voiam să iau eu o cârpă şi-un dezinfectant şi să şterg pe jos, să nu mai miroasă, să deschid geamurile, să intre aer şi soare! De ce nu se deschid geamurile în azil?
Ştiu cum e să urezi unei bătrânici “Crăciun fericit” în timp ce-i întinzi o sacoşă cu alimente din care nu putea mânca pentru că NU AVEA DINŢI, dar aşa era procedura, atâta am putut noi face, şi ea să-mi zică: Ce Crăciun, că nu ştiu dacă-l mai prind.
Şi am ieşit de-acolo, să nu mă vadă plângând, că eu m-am dus că sunt puternică, m-am dus să-i încurajez, să le cânt colinde, să le duc cadouri. Nu s-o iau la fugă pentru că nu mai puteam vorbi de tristeţe.
Pentru că ştiu cum e să ajut o bătrână să treacă strada şi să tremure lângă mine, ţinându-mi strâns braţul. Ştiu cum e să-mi zică despre glumele proaste care se fac pe seama ei, “Mamaie, stai acasă, că te caută moartea”, “Ei, nu-i luaţi în seamă pe cei care zic aşa”. Ştiu cum e să-ţi zică, deznădăjduită “Dacă aş şti că mă caută, zău, maică, aş rămâne pe-acasă”.
Ştiu spitalul, ştiu că sunt prea slabă pentru unele scene, ştiu că dacă trec pe lângă Colentina mi se întoarce stomacul cum le văd că-şi târşâie târlicii singure, două câte două, femei gârbovite de poveşti dureroase. Cum stau rezemate de gardul de fier şi-şi scot câte-o icoană pe care o
ţin c-un fir de busuioc în batistă, şi ştiu că mi-aş da toţi banii doar ca s-o ducă mai bine şi să n-o mai doară nimic. Şi că le-aş crăpa ţeasta mucoşilor care-şi permit să se strâmbe în spatele lor.
Şi în noaptea asta nimeni nu-i singur, nici trist.
26 martie 2010
Copil
Pentru că nu mai am răbdare să ajung la Piatra Neamţ, să-mi caut poze în album, să le scanez… fac acum leapşa asta şi pun poza de când eram mai mică şi am primit-o pe Torra.
Copilăria mea este… O să îmi păstrez copilăria neatinsă şi nu o să vorbesc despre ea. Cu cât vorbeşti mai mult despre un lucru, cu atât îi dai mai multe interpretări şi peste original intervin variante elevate, făcute pentru a fi povestite.
Îmi ador copilăria. Cred că am rămas Anne pentru că în copilărie am fost Ana. Şi pentru că am crescut unde am crescut. În Bucovina.
Ce trebuie eu să zic aici?
scăldat în pârâul Moldova.
grădiniţă, scos dinţi
după ciuperci cu bunicu` în pădure
verişori
multe căzături, julituri, spectacole improvizate cu copiii
scrânciob
înmormântări cu străbunica
iarnă grea, patine sub pod, râu îngheţat
puntea, Paştele în poiana de peste punte, cintezoi
certuri că alergam şi veneam transpirată acasă de la grădiniţă
ciocolata ascunsă sub cana străbunicii, sus, pe dulap
ucraineană, feluri de mâncare cu nume ciudate
canastă în familie
stat pe geam şi ascultat clopotele
mâncat ridichi şi frunze de ceapă direct de pe straturi
Copilăria mea nu se scrie pe blog. Cel puţin deocamdată.
28 martie 2010
Iar un meci pe cinste
România-Spania. Căpăceală totală, cum am prezis.
Mă declar fan Cătălin Fercu, genial atât în aer, cât şi cu picioarele pe pământ. Abilitate motrică, face spectacol, nu ştiu dacă fără să vrea :)M-a lăsat cu gura căscată de ceva ori (asta sigur a făcut-o fără să vrea, că cine mi-s eu?)
Galerie numeroasă, aveam foarte mari emoţii, încă dinainte să înceapă meciul i-am arătat lui Adi Zăbavă cum mi se făcuse pielea găină. Dar n-am fost deloc găină, că am cântat şi am bătut în palme şi am muşcat din bluză şi i-am blagoslovit printre dinţi pe ăilalţi când îi călcau fără menajamente pe-ai noştri, în grămadă.
Am înţeles mai multe din meciul ăsta, cu fiecare partidă mă simt mai apropiată de echipă şi de sportul ăsta frumos. Bine, am stat şi lângă Valentina, pe care o auzeam mormăind una-alta şi mă lumina când pierdeam raţionamentul 🙂
Vlad Dulea a fost grozav cum a reuşit să ridice toooată tribuna în picioare, la valuri. Îmi place că încep să îi cunosc pe jucători (după rugbytweetmeet-ul de la FRR, unde i-am cunoscut pe Dima, Carpo şi Lazăr, acuma-s cu ochii pe ei pe teren). Îmi place că începem să ne cunoaştem şi între noi şi simt că ne leagă ceva… e fain când mă uit la Chinezu şi râde cu gura până la urechi şi siiiimt cum îi creşte ficatul, siiimt, siiimt:)
Naşului Mache i-a fost simţită lipsa (eu am stat câteva secunde cu gândul la el, i-ar fi plăcut să ridice tribuna în picioare şi să cânte şi el cu noi Sun-tem mân-dri de voi!)
V-aş exemplifica minunata partidă de ieri cu poze, da` încă n-am. Cum spuneam, la cât de frumoase sunt meciurile astea, eu mi-aş dori să se lungească partidele, deşi nu ştiu cât de bine le-ar pica asta Stejarilor.
Hai România! Hai Stejarii! Ne vedem în Ucraina? 😀
Eu v-am zis că nu prea mă întovărăşesc cu femeile. Sunt unele care mă fac să-mi fie ruşine că facem pipi prin aceeaşi metodă. Plus că sunt şi eu destul de nenorocită şi tăioasă şi total la modul “verde-n faţă” şi mă simt nebunele şi nu le place cum o ard eu când le scarmăn în public. “Anne, nu ne jucăm cu tine că-ţi discreditezi rasa”. Îmi găsesc greu liniştea printre atâtea gaiţe. Serios, majoritatea (vreo 60%, nu dau cu paru`, tot majoritate e) sunt gaiţe. Sau pur şi simplu am avut eu un super-mega-ghinion şi m-au blestemat ursitoarele să nu găsesc decât groupies gălăgioase şi sclipicioase. De aceea mă refugiez printre băieţi, că-s mai cinstiţi şi uneori mai lorzi. Au şi ei metehne, nu îi ţine nimeni în puf, dar măcar au vocea groasă şi maxilar proeminent şi nu se extaziază când aud I will survive.
TheAnneMarie's Blog 