Archive for May, 2010

Leapşa cu serialele de la TomTom

Cine oare e TomTom? 🙂

Ştiu c-o să mă judecaţi, dar cum spunea Carlos Mencia într-o introducere la un stand-up ce mi-a plăcut, şi adaptez, You will love about 90% of the series I watch, you will laugh and agree, but there will be one freakin` show, and everybody will be laughing and you will be like *&&$*#&%&$^&^, Anne!

Să purcedem în ordinea vizionării.

1. Sigur că mă holbam pe ascuns la Familia Bundy. Apoi făcusem un obicei să mă uit sâmbăta şi duminica, după ce-mi terminam temele, la Xena şi la Hercules. Da, da, citisem Legendele Olimpului şi voiam să văd ce-i mai mişto, filmul sau cartea 🙂

2. Mama schimba canalul când intram eu în cameră, pentru că urmărea Sex and The City. Aici s-ar putea să strâmbaţi din nas, dar da, l-am urmărit în anul I de facultate, sezon cu sezon. Şi mi-a plăcut.

3. Nişte domnişoare spun despre Californication că ar fi varianta pentru bărbaţi a Sex and The City. Oricât de mult mi-au plăcut ambele, dacă mai aud asemenea comparaţie, mă urc pe pereţi. Californication mi se pare mai bine scris, cu personaje ce n-au o traiectorie atât de previzibilă ca-n Sex (…), Hank Moody îi un madărfacăr îndrăgibil, nevastă-sa-i o femeie după care mi se scurg ochii pe monitor, că-i perfectă! şi întrece Sex (…) prin îndrăzneală. (Bine, îi dăm credit primului că pe vremea când rula, trebuia să-ţi pui plapuma-n cap ca să te uiţi în tihnă la nişte scene)

4. Un clasic, FRIENDS! L-am văzut vara trecută, era light şi simpatic, râdeam cu poftă, mă ataşem de personaje şi-l foloseam pe post de bedtime story.

5. Tot de weekend, urmăream mai demult Two and a Half Men. Îl asociam cu o comedie ieftină închiriată de la Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, de urmărit în familie, în timp ce ronţăi ceva.

6. How I met your mother şi Big Bang Theory, they come together. Scenariu foarte drăguţ, cel puţin la BBT e de apreciat sursa atâtor asocieri ştiinţifico-amuzante. HMYM începe să-şi piardă un pic din juicyness, înainte avea nişte PILDE 🙂

7. DEXTER! Auzisem de el, mi-l recomanda lumea, că-i bun, că ia premii, eu Batman, mă gândeam la desene animate. Am luat prima serie, am văzut că-i de aproximativ o oră, Să te ţii!, mi-a luat o lună să-l îngurgitez vizual. Mă plictiseam într-o seară la bunici, în vacanţa de Paşte şi-am reuşit să trec peste pilot. Şi de-atunci m-a prins. Vorba aia, îi un serial foarte fain, dacă reuşeşti să treci de primul episod. Cineva zicea de House că-i un serial bun dacă treci de primu sezon. Şi tot aşa, nu te poţi  tocmai *cough* în gusturile omului.

8. Am mai tras un ochi şi peste Everybody hates Chris, că-mi place de hlizitu ăla de Chris Rock. Am văzut vreo două sezoane, după care l-am abandonat. Mă tot gândesc de ceva vreme să-l reiau.

Nu ştiu cine-i fan seriale, aşa că să ia leapşa cine-o vrea.

Later edit: O dau Andreei Burlacu, Larisei, lui Auraş şi lui Vulupe.

Advertisements

buybooks.ro + Bobby Voicu = Anne cea citită

Repede, repede, pac! la Răsboiu, Bobby dragă, mi-l doresc pe Neagu Djuvara în audiobook, pentru că uite, ce ţi-am zis şi ţie în comentariu… “pentru că nu fac faţă unei discuţii pe tema asta, pentru că l-am cunoscut personal pe Neagu Djuvara şi mi-l doresc în căşti, să fie ca o poveste depănată de bunicu… înainte de culcare, fără ani, cu lupte, întâmpări…”. Pentru că vreau să fiu în stare, până data viitoare, să spun şi eu câte ceva din Trecutul glorios al ţărişoarei.

Despre cartea asta vorbesc: http://www.buybooks.ro/serianeagudjuvara.html

Foarte mulţămesc!

Despre fetiţe şi femei

Eu v-am zis că nu prea mă întovărăşesc cu femeile. Sunt unele care mă fac să-mi fie ruşine că facem pipi prin aceeaşi metodă. Plus că sunt şi eu destul de nenorocită şi tăioasă şi total la modul “verde-n faţă” şi mă simt nebunele şi nu le place cum o ard eu când le scarmăn în public.  “Anne, nu ne jucăm cu tine că-ţi discreditezi rasa”. Îmi găsesc greu liniştea printre atâtea gaiţe. Serios, majoritatea (vreo 60%, nu dau cu paru`, tot majoritate e) sunt gaiţe.  Sau pur şi simplu am avut eu un super-mega-ghinion şi m-au blestemat ursitoarele să nu găsesc decât groupies gălăgioase şi sclipicioase. De aceea mă refugiez printre băieţi, că-s mai cinstiţi şi uneori mai lorzi. Au şi ei metehne, nu îi ţine nimeni în puf, dar măcar au vocea groasă şi maxilar proeminent şi nu se extaziază când aud I will survive.

În ultima vreme se petrece totuşi ceva fără precedent. Se lipesc tot mai multe fete de mine. Fete din categoria aia OK. Din cele 40%. Eu ştiu ce le atrage, mă, că sunt eu golancă şi vorbesc prostii şi le ofer protecţie şi ştiu să fac mişto şi ascult muzică faină şi mă uit la filme mişto şi nu mi-e frică de câini şi ştiu s-o încasez verbal când o merit şi tot aşa… Oricum eu m-am hotărât să nu mă mai implic sentimental cu vreo femeie, da, din motive piţipongeşti că Le e ciudă pe valoarea mea/ M-au trădat/M-am săturat să dau mai mult decât primesc/M-am săturat să mă implic doar eu în relaţia asta. Ei, da, cu toate planurile mele ferecate cu cinci lacăte, mi-a pus capac Pandora. Pandora-i o fată minunată. Pe ea mi-o doresc. Mi-o doresc lângă mine, să fim SuperGirl-friends. Să mergem cu trenul şi să scoatem limba şi să ne lipim sânii de geam când trecem în viteză prin gări, să facem prăjituri împreună, să inventăm poveşti, să râdem aiurea-n tramvai, să filmeze cineva un videoclip cu noi că suntem ca gagicile alea din videoclipul de la Aerosmith, să fim supercalifragilistice când rulăm fin cu bicicletele în soare, în fuste colorate… În fine, tot felul de clişee d-astea de film, dar nu te băga, cititorule, că-i filmu` meu şi eu cu Pandora vreau să-l joc. Semnul exclamării.

Într-o zi era Pandora tristă şi-a zis pe blog că a venit potopul peste ea şi că nu mai poate să-şi înece (ha!) amarul nici măcar în bere. M-am simţit datoare, dată fiind relaţia noastră strict virtuală şi căsătoria iminentă din viaţa ce va sa vie, să comentez.

  1. Pandoro, fată hăi, nu te dezrădăcina. Ţi-am zis că-mi place de tine. Nu mă lăsa în dor de lele.
  2. @Speedy: da ce am făcut Speedy? spune-mi ce să modific, şi o fac. dragostea ta pentru mine şi a mea pentru tine nu trebuie să fie fisurată în nici un fel. deci… ce să schimb Speedy? ce să schimb să fiu fata care-ţi place?

  3. Pandoră dragă, nu fi sfioasă, nu te potoli, precum declari c-ai vrea să faci. Dă-o naibii de bere, când ne-om întâlni, om sorbi nectar. Continuă să-mi spui numele. O, dar continuă să-mi spui numele. Lasă-te mângâiată pe puful obrajilor de limba rece a vântului ce aduce ploaia. Şi scrie, Pandoro, scrie… că tare îmi place de tine.

  4. …cum ai citit tu printre rânduri durerea. O pitisem aşa bine să nu o vază nimeni… şi iaca sufletul pereche cum o întrevede. Sunt o bolândă, Speedy… ce să-mi faci? Eu nu o să mor de bătrâneţe, eu o să mor inimă rea că tare mă mai dau peste cap pentru tot ce prind. Şi o să scriu Speedy, o să scriu de dragul tău… şi o să mă dezbrac… şi o să… hai tu că glumeam!

  5. Vezi că mă bag la Private Lap dance şi tot nu scapi de dezbrăcat.

A înţeles între timp şi ea, Pandora, că se petrece ceva fără precedent şi iaca, a scris ieri pe blog că se simte toată preţioasă. “Nu pricep exact-exact ce se petrece, dar pare că toată lumea resimte ploaia torenţială care s-a abătut asupra Pandorei. Se trezeşte în fiecare zi că primeşte lucruri nemărginit de frumoase care-i fericesc ego-ul şi îi dau sentimentul ăla de preţios. Chiar dacă-i doar un sentiment temporar, e numa binevenit”.

Păi, eşti, Pandoro! Eu cred că Anne şi Pandora o să sperie Vestul.

Poezie, dă-mi-o mie

Poezie, dă-mi-o mie

Norii grei se golesc peste nurii tăi,
Nu plânge fato, vom fi pentru totdeauna
Doi proşti care se iubesc în ploaie.
Deschide gura şi înghite cerul
Lasă vântul să-ţi şuiere limba
Şi-apoi să mă săruţi.
Cască gura larg, să-ţi vadă curcubeul amigdalele
Şi să le împrumute din culoarea lui
Ca apoi, când te sărut, să spun că ai gust de curcubeu.

Ultimii purici. Cei de Mai.

1 mai 2010

Sunt zilele acelea în care nu-mi găsesc locul. Trebuie că le ştii.
În care nu te sincronizezi cu tine însăţi.
E o sâmbătă de sacrificiu şi de probe psihice. O sâmbătă de care-ţi vei aminti ca de-o piatră de hotar. Se întâmplă anual, ca urmare a unor răsfrângeri de stări interioare a unui seamăn de care eşti legat.
Să nu dormi. Ai să visezi urât şi-ai să te trezeşti trist şi transpirat.

2 mai 2010

A venit.

Mănânc un măr. Rece. Face cranţ când îmi înfig colţii în el.
A venit căldura. Apa rece începe să fie călâie, apar ţânţarii şi se încinge casa. Şi tu, împreună cu ea. Te încingi şi nu ai chef să îţi termini proiectele, şi spor la licenţă n-ai. Nu ştii când ai ajuns deja în Mai, dar ar merge o petrecere în Herăstrău, noaptea, ca în seara aia după Patrice. A fost un weekend în care strada mea a stat cuminte, n-a vuit, nu s-a răstit de dimineaţă la mine. Capitala s-a mutat pe litoral, zicea o burtieră, cât am apucat eu să ţin televizorul deschis. Nu-mi place televizorul.
Am ieşit să-mi iau apă. În tramvai mirosea a bătrâneţe abia ieşită din spital. Trei băbuţe. Destul de întuneric şi scaunele albastre nu spun nimic. “A murit Tică” vine verdictul. Una dintre doamnele în etate vorbeşte la telefon, iar de la celălalt capăt se aude o voce tânără. După verdict, celelalte două băbuţe o privesc deznădăjduite. Oare se gândesc dacă trec de vară?

3 mai 2010 (a revenit consecvenţa, da?)

Încă o dimineaţă

…în care mă trezesc destul de devreme, în ideea în care “Azi n-o să fie ziua în care mă holbez la laptop”.
Citind ultimul post pe blogul lui Adrian Ciubotaru, m-am gândit la propriile demersuri scriitoriceşti. Am mai vorbit de inspiraţie, cum şi unde vine ea, cum s-o prinzi de coadă şi s-o forţezi să-ţi umple foaia.
Nu mai ştiu la ce vârstă m-am apucat să scriu. Îmi plăcea din clasa a patra să fac compuneri, iar în gimnaziu abia aşteptam să-mi uimesc colegii cu ultimele născociri. După ce am intrat în trupa de teatru, creaţiile mele şcolăreşti au devenit adevărate puneri în scenă. Şi astăzi, dacă mă întâlnesc cu unii colegi de liceu, au bunătatea să-mi recite fraze din eseurile prezentate clasei. Asta nu poate fi decât flatant, la un nivel naiv, dar totuşi e flatant.
Prima poezie am scris-o pe la 14 ani, când îmi ţeseam o poveste de dragoste cu decor rural. Scriam pentru poezie.ro şi primeam tot felul de comentarii pozitive, chiar am fost invitată la un cenaclu la Iaşi, să-mi prezint lirica. Ori, la 15-16 ani, când se întâmpla asta, vă daţi seama că mi-am zis: Băi, oi fi bună.
După primul an de liceu, am scris la revistă. Îmi plăcea când mă opreau colegii pe holuri şi flecăream pe marginea articolelor mele. Îmi plăcea când mă întrebau colegii de clasă “Anne, când apare revista? Câte articole ai scris?” şi îmi plăcea când le aduceam Flori de munte, proaspătă, cu miros pregnant de cerneală de tipar şi simţeam că mă apreciază. Citeau şi râdeau, “Doamna profesoară, aţi citit articolul lui Anne? Vorbeşte şi despre noi”.
La sfârşitul liceului, la ora festivă, profesorii şi-au amintit de compunerile mele lungi din clasă, de maniera umoristică în care le citeam şi de contribuţia mea la dezvoltarea scriiturii liceene. În cei patru ani de liceu m-am ales cu o poreclă: Artista. Mă tachinau băieţii, care, pragmatici din fire, lucrau cu cifre şi eu cu stoluri de păsări. “Anne, da, să scrii o carte”, “Anne, să faci un film”. Răutăţile le acceptam cu uşurinţă, nu-mi ieşea o integrală la mate, venea verdictul “Anne, fă o compunere”.
I-am lăsat gură-cască atunci când am înfruntat-o pe doamna dirigintă. Credeţi că Alecsandri chiar se gândea ce semnificaţie are şopârla verde care se prăjeşte la soare? Nu, a văzut-o, i-a plăcut, a făcut un vers. Ce dragon, ce simbolistică ascunsă, ce metaforă pentru lene?
Niciodată nu am putut să-mi ascund starea de fapt. “Anne, te trădează faţa. Mimica mereu o să-mi zică exact ce gândeşti”. Am scris şi un eseu în care îl apăr pe Eminescu. Îi dispreţuiam pe colegii mei care tratau subiectul la română drept Fapt Monden şi făceau din relaţia cu Micle titlu roşu de tabloid.
În Bucureşti inspiraţia e de altă manieră. Fapte mundane, scene din tramvai-metrou. Îmi recitesc articolele de acum câţiva ani şi poeziile din copilărie şi uneori mi-e ruşine de ele. Ce prostie! Ce romantism ieftin! Aia eram atunci.
Sau citesc articole care-mi plac atât de mult încât nici nu simt că le-am scris eu. Nu ţin minte cum era sufletul meu în clipele alea.
N-am scris demult, nu mai am vocabular, uneori nu reuşesc să pun faptele în cuvinte.
Îmi place să scriu haotic, dar nu îmi place să citesc ideile scrise haotic de alţii. Gata.

4 mai 2010

Laughs

Ieri, când am ieşit de la curs, aveam mâinile destul de ocupate cu o sticlă de suc, geanta, un poster, un pachet de covrigi şi parcă mai era ceva…
Ca să nu fiu nevoită să-mi rog colegii să fie pe post de cuier, am băgat sticla de suc între picioare, (a se înţelege o ţineam cu genunchii) şi-am rostit cuvintele magice: Ăsta e gest femeiesc, să bagi între picioare tot ce nu poţi ţine în mână.
Stupoare. Linişte. Muscaaaa! Ochii mari… “That didn`t come out right”. Nu, nu prea.

Îmi place că tot de ieri, things started to click again. Ştii, perfect timing. Ca atunci când furtunul scoate apa din maşina de spălat exact în momentul în care tu ai păşit afară din cadă (de obicei mă inundă când fac duş).

8 mai 2010

lecturi urbane, Bucharest, 8 mai

Cât lumea încă îşi savurează berea apres-lecturiurbane la Motoare, eu scriu postul ăsta.
Şi trec în revistă ce mi-a plăcut, că ce nu mi-a plăcut nu există, cum ar zice Oana Brătilă, citând din Harap Alb, că de n-ar fi, nu am încăleca pe nicio şa.

Dacă tot vorbeam de Brătilă, mi-a plăcut de ea. Voce de bariton în corp mic, m-a sticker-uit cu Let`s Do It şi mi-a citit din Creangă. Ion.
Mi-a plăcut că am împărţit cele mai multe cărţi de până acum. Şi că am vorbit cu oameni straşnic de frumoşi, da, da, frumoşi fizic, aşa, zâmbitori şi coloraţi şi fără griji de weekend. Şi cu o gaşcă de copii care-au sărit pe mine să le dau cărţi. Teneretu`.
Mi-a plăcut de Blani că filma pe-acolo şi era drăguţă cu proiectul ei cu tot.
Mi-a plăcut că au fost foarte mulţi fotografi. Mi-a plăcut că a apărut şi Stelian Pavalache, despre care ziceam cu Claudia că-i o prezenţă ce ne calmează.
Mi-a plăcut că oamenii au fost receptivi. Nimeni n-a mai fugit, nimeni nu s-a mai grăbit.
Mi-a plăcut c-au venit cu biciclete. Că Pandutzu a reuşit să şi citească pe bicicletă. Şi c-a fost soare.
Mulţumesc şi pentru ediţia asta. Dar aştept cu mare drag un field-trip.

12 mai 2010

Trupe, mobilizarea!

Două zile alături de jucători de rugby. Două zile în care sigur veţi simţi că sportul ăsta merită mai multă atenţie.
FRR are nevoie de voluntari în zilele de 22 şi 23 mai 2010. Ce se întâmplă atunci? Bucureştiul va fi gazda unei etape a Campionatului European de Rugby în 7. La competiţie vor participa 10 echipe, printre care şi România.
Ce vor face voluntarii? Nu, nu vă pune nimeni să faceţi vreo grămadă ordonată cu jucătorii, ci doar între voi. Să fiţi organizaţi brici, să meargă treaba.
Veţi ţine legătura cu echipele participante şi veţi mai avea niscai task-uri voluntăreşti.

Fiţi pe fază, vă vrea Chinezu şi iaca ce vă zice: “Vă invit pe toţi cei care vreţi să participaţi ca voluntari să ne întâlnim cu conducerea Federaţiei vineri, 14 mai 2010, de la ora 18, la sediul Federaţiei din Bd. Mărăşti nr. 18-20 (lângă Mânăstirea Caşin, lângă Stadionul Tineretului – Arcul de Triumf).

Vă aştept cu mare drag şi cu mare, mare emoţie :)”.

13 mai 2010

PR-ul, târgurile şi AD-urile

Voiam să aştept până se termină PR&AD Fair, dar poate citeşte vreunul dintre voi asta, înainte să meargă mâine la târg.
Puţini doritori la ediţia asta, judecând după fluxul de oameni. Cât am stat eu acolo, vreo oră şi ceva, se perindau timid câţiva curioşi, care parcă treceau în fugă pe la standuri, abia ridicând ochii să vadă ce şi cum. Apoi, fotografia de pe twitter postată de Bobby Voicu, speaker la târg, e grăitoare. O mână de studenţi. Bun, atunci să înţeleg că piaţa oferă, dar că noi nu vrem să ne absoarbă? Că ne plângem că terminăm facultatea şi nu ştim încotro să ne ducem doar de dragul de-a ne plânge? Ok, nu-ţi oferă nimeni direct postu` la astfel de târguri, dar poate nu ştiţi beneficiile unui internship. În plus, imposibil să-ţi dea un job în agenţia lor, cu care oamenii ăia se mândresc, în ale cărei valori cred, a cărei misiune au creat-o şi cu care se identifică, când tu vii nonşalant, te holbezi la ei şi întrebi: Şi voi cine sunteţi?
Mda, agenţie. Şi ce faceţi voi? PR. Aha. Normal că te enervezi. Angajaţi? Nu, nu angajăm, dar uite ce îţi putem oferi… Nici nu apucă bine să termine fraza şi tu zici Nu, mersi.
Ok, ţi-au tăiat ăştia netu` şi n-ai avut timp să cauţi ce conturi are agenţia, ce departamente are şi ce rezultate evaluabile a adunat. Bun. Atunci învaţă să pui întrebări. Deşi târgurile astea eu ştiu că au ca scop principal facilitarea accesului pentru “shaking hands with the dream agency”, pe care se presupune că o cunoşti, măcar din cercetarea online.
E ok să fii natural şi să îi consideri pe oamenii ăia prieteni, da` nu-i lua pe sus. Un “Salut, ce-mi pui pe tavă?” nu conduce la engagement. Şi eu în engagement-u` ăsta îmi pun speranţa. În click-ul ce se produce când saluţi şi când rosteşti prima întrebare.
Vă doresc s-aveţi toţi ce munci, că la tăţ` ni-i greu.

19 mai 2010

Consecinţele atitudinilor noastre

Acesta nu este un articol critic. Nu-s vreun behaviorist, nici vreun model de comportament pentru nimeni, însă am o meteahnă. Nu îmi place când nu mă placi, (deşi am câteva persoane cu care mi-e drag să fac pe nenorocita şi nici nu-mi doresc altfel de relaţie cu ele).
M-am gândit să scriu despre consecinţele atitudinilor noastre în urma unui proiect pe care l-am “manageriat”. Ca Project Manager sunt omul pedant, care nu te lasă în pace până când rezultatul finit pe care i-l oferi nu este cel anticipat. Vreau să fie respectate deadline-urile, dau mail-uri lungi în care îţi dau mură-n gură ce ai de făcut, stabilesc întâlniri, te stresez pe Messenger dacă te văd c-o arzi aiurea pe Facebook şi vreau să te trezeşti la timp în ziua prezentării. Ei, bine, pot fi destul de insistentă cu treburile astea, până când simt că-i totu` cum ar trebui. Şi pentru asta am fost ameninţată: Bre, Anne, îţi dau ignore. O să fie bugetul gata într-o oră.
Şi cum nu era bugetul gata într-o oră, şi cum eram contra timp, şi cum se schimbau amănunte, iar Pac, la răsboiu un mail cu FeFeFe IMPORTANT şi iar sughiţuri de “Bagă-ţi mail-urile în… nas”.
Azi am prezentat. A fost ok. A fost bine. Ce mai, a mers şnur! Dar nu m-au scutit colegii de echipă de glume “Şi dacă uiţi, Anne sigur o să-ţi reamintească” sau “Are Anne grijă să îţi semnaleze eventualele greşeli”. Atitudinea mea de project manager stresant mă va costa cel puţin tot atâtea glumiţe echivalente cu perioada în care i-am stresat pe oameni.
Nu-mi doresc să urmez modelul “the most popular girl in school”, sunt chiar “an exclusive motherfucker”, dar văd în jur exemple de oameni a căror atitudine i-a făcut un fel de paria. De la băiatul care face glumiţe deplasate, prea multe, prea des,la băiatul lângă care nu se aşează nimeni la cursuri, la cel căruia nu îi dă nimeni să copieze la examen, până la cel care, deşi face anunţ oficial în amfiteatru, în ziua petrecerii nu se arată nimeni.
Mă gândesc că oamenilor ăstora nu le rămâne decât să se grupeze între ei pentru că, ştim din teorie (şi iaca şi-n practică), reputaţia ţi-o schimbi greu.
Păreri?

22 mai 2010

Poezie, dă-mi-o mie

Norii grei se golesc peste nurii tăi,
Nu plânge fato, vom fi pentru totdeauna
Doi proşti care se iubesc în ploaie.
Deschide gura şi înghite cerul
Lasă vântul să-ţi şuiere limba
Şi-apoi să mă săruţi.
Cască gura larg, să-ţi vadă curcubeul amigdalele
Şi să le împrumute din culoarea lui
Ca apoi, când te sărut, să spun că ai gust de curcubeu.

Puricii făcuţi în aprilie

3 aprilie 2010

Trăiesc în oraşul în care…

Te întâlneşti pe stradă cu acelaşi om, de două sau chiar de trei ori în zece minute, fără să mergeţi cu acelaşi scop, ori braţ la braţ.
Unde sunt trei covrigării delicioase.
Unde sunt alei cu case frumoase şi unde-i plăcut să te plimbi. Şi unde până anul trecut puteai să auzi, urcând alene spre Colibe, răgetul leului Gicuţu.
Unde e telegondolă şi poţi să treci pe deasupra caselor colegilor de liceu.
Unde încă poţi să-ţi chemi prietenii pe-afară, strigându-i la geam, şi apoi să staţi de vorbă minute multe în faţa blocului.
Unde cerşetorii nu te sfidează, nu se ţin insistent după tine, ci stau cu capul în jos, nu murmură nimic, nu cer, nici măcar nu stau cu mâna întinsă… ci abia ridică ochii, din care înţelegi prea multe şi-ţi vine să le dai tot ce ai în portofel (dar se poate să fiu eu prea miloasă).
Unde liceul tău arată ca un muzeu şi îţi vine să-i atingi zidurile când treci pe lângă el.
Dar în care, înainte de Paşte, laleaua e 2 lei.
Unde îţi vezi profesorii şi ei te iau de mână pe stradă şi te întreabă de toate, şi îţi zâmbesc cu ochii luminaţi. “Generaţia asta cum e la matematică, domnule profesor? Mai buni sau tot aşa, ca mine?” şi chiar dacă “Nu prea învaţă, aşteptăm şi noi schimbarea”, o spun tot cu zâmbetul pe buze.

15 aprilie 2010 (după misterioasa dispariţie)

Unde am dispărut

In Nordul Bucovinei. Licenta, am cercetat. Am cercetat si am baut si am mancat (asta tot din cercetare a facut parte, bautura si mancarea). Am invatat ca sub nicio forma nu trebuie sa-ti termini paharul, pentru ca va fi reumplut. “Va mai torn, domnisoara?” “Nu, nu” “O gurita, haideti” “Mai am de umblat, mai am de facut interviuri” “Ei, haideti, o sa le faceti mai bine daca mai beti un paharut!”
Mmm, nu chiar 🙂 Nu mi s-a dus vestea de mare rezistenta la licori alcoolizate.
Apoi am inteles de ce se degradeaza satul romanesc traditional. Dar asta veti intelege si voi dupa ce-mi voi fi publicat lucrarea de licenta.
Mie-mi vin foarte multe idei inainte sa adorm. Si atunci mi-e prea lene ca sa ma ridic si sa le notez. Cred ca asta isi si doreste universul, sa-mi irosesc geniul (pff, iata-ma revenita la emfaza-mi specifica). Si daca aveam Internet cat haladuiam pe ulitele satului alaturi de piticii mei (verisorii), v-as fi povestit niste intamplari fantastice. Culegere de folclor, nu alta!
Am uitat multe din intamplarile din casele oamenilor. Am fost primita cu prajituri si cu mare pofta de vorba. Am invatat ca gospodarul bucovinean abia asteapta sa vina o fătucă de la Bucureşti să-i ia interviu, aşa-şi mai trage sufletul. Unii mi-au vorbit şi mi-au vorbit şi le-au dat şi lacrimile şi şi-au deschis şi inimile şi dulapurile (să-mi arate zestre, costum naţional – în care m-au şi îmbrăcat).
Am mai invatat ca nu sunt dependenta de Twitter, desi la Bucuresti asta credeam. Am rezistat intr-un mare fel doua saptamani.
Si acum, hai cu proiectele!
Ne vedem la Lecturi Urbane Brasov, da?

18 aprilie 2010 (ne-am văzut la LU Braşov)

De weekend, printre altele, cu #LU

Lecturi Urbane şi Anne şi Braşovul (aici fază din aia cu XoXO)
Şi Roata Norocului şi petale din copaci înfloriţi şi 25 de lei sau escalop moca (absolut fără răutate)
Şi fântâna din Piaţa Sfatului păzită din toate părţile de oameni ce citesc
Şi cărţi peste cărţi de la Lecturi Urbane, Piaţa Sfatului arată la un moment dat/ Ca un anticariat.
şi întrebări de la curioşi
“Am auzit de proiectul vostru”, “Am observat eu că se întâmplă ceva”, “Voi daţi cărţi?”
Glumiţe şi ochii zgâiţi pe cer, şi cât de frumoasă poate fi ziua asta şi cât de bine ne simţim. “Putem merge să ne plimbăm un pic mai încolo?” “NU” “Hai să ne facem pierduţi, uite ce stradă frumoasă”
Autocarul profi cu domnul la costum şi mulţumiri buybooks.ro şi kiwi travel
Eu mai vreau acolo, Braşovul şi Anne egal Exact ce trebuie.

27 aprilie 2010

What is she up to lately?

Îi mulţumesc lui Adrian Ciubotaru, pentru că, aruncându-mi numele la el pe blog, m-a ambiţionat să scriu. N-am mai scris de ceva timp din cauză că mă ajung tot felul de prostii şi mă trezesc cu lehamite dimineaţă (proiecte, sesiune, soare afară şi frustrare că trebuie să ai alte priorităţi, licenţă). La starea mea contribuie şi-o bandă de muncitori-coţofană (le zic aşa pentru că ar face orice mişmaş ca să mă stoarcă de bani) care dau de zor cu bormaşina şi “mă dor creierii capului meu”.
În rest, încerc să particip la tweetmeeturi, că acolo-i fain, şi la LECTURI URBANE, că acolo-i şi mai fain, şi la cursuri, că simt aşa că pierd lume pe care nici măcar nu am avut-o vreodată şi mereu mi se adevereşte faptul că “preconcepţiile nu sunt bune” şi să îmi fac planuri drăguţe şi să râd.
Mă doare săptămânal câte o parte diferită a corpului, semnal grav de alarmă cum că ar trebui să mă mişc! Cine iese cu rolele? 🙂 Tenis?
În ultima vreme nu-mi place de mine aşa de mult, deşi îmi sunt cel mai mare fan.

M-am mutat. Iaca ce purici am făcut până în ziua de azi

Pentru că în dimineaţa asta m-a supărat foarte rău blogspot, am decis să lucrez un pic mai profi. Dar pentru că ţin la ceea ce am scris pe anne-marie-the-blog.blogspot.com (să-i ofere Bill Gates loc cu verdeaţă), postez aici, în ordine crescătoare, cuvintele de-acolo.

15 martie 2010

Cum mi-am petrecut weekend-ul

Am fost suporter. Şi nu orice fel de suporter, ci al Stejarilor! Am fost la meci sâmbătă, unde, împreună cu Echipa Naţională i-am bătut pe georgieni şi pe teren şi la galerie (că ne ambiţionam cu trompeţelele noastre să le anihilăm orice avânt). Tot la meci i-am cunoscut mai bine pe cei de pe Twitter, care-s o gaşcă de oameni unu` şi unu`. Duminică am fost la #rugbytweetmeet la FRR, unde am învăţat cum să executăm o tuşă şi unde m-am simţit fulg.
Că România a câştigat cu 22-10, asta se ştie. Că va câştiga şi în continuare şi că bloggerii şi twitteriştii vor fi trup şi suflet în sectorul B, cu Chinezu în frunte, uniţi în gând şi-n cântec cu naşu` Mache, de asta să fiţi siguri. Că vom încerca să promovăm cât mai bine acest sport minunat astfel încât, în următorii ani, când spui România să te gândeşti automat “Aici se joacă un rugby frumos”, asta o aflaţi acuma.
Că eu mi-am făcut blog tocmai ca să trâmbiţez despre iniţiative şi rugby şi tweetmeeturi şi oameni faini şi weekenduri grozave… asta-i mare lucru! Sunt la început, nu daţi cu pietre 🙂

Tot 15 martie (a fost o zi încărcată) 2010

Fotbal duminical

Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, nu înseamnă că, precum şoferii de duminică, voi jucaţi un fotbal de o calitate îndoielnică. Doamne feri! Doar ştim cine joacă mai bine mingea în picioare, iar Adrian Ciubotaru, pe lângă faptul că-i mare trompetist alături de Stejari, e şef când e vorba de sportul rege.
Pentru ca weekendul următor să fie la fel de frumos ca cel care tocmai a trecut, avem nevoie de galerie! Năşelu` m-a pupat pe frunte a binecuvântare, aşa că am nevoie de voi să susţinem cele patru (am dreptate, Aline, sau s-au înmulţit?) echipe duminică, la #fotbaltweetmeet.
Daţi cu semnătura, apoi vom da cu gura. (adică vom scanda, aplauda, cânta şi încuraja).

16 martie 2010

Cum mi-a plăcut azi Bucureştiul

Două domnişoare beau cafea pe scări la Ateneu. Şi trece lume, şi trec pozari interesaţi de cum s-a îndrăgostit cimentul în creneluri, şi trec femei grăbite cu geamantane mari, tropăind pe tocuri incomode, şi trec bătrâni ce iau loc cuminţi pe bănci şi numără penele zburătăcite de porumbei.
Porumbeii… aceşti dinozauri mai mici cu aripi şi pene, care fac să se întunece cerul deasupra capului când se grupează pentru a mă înspăimânta. Columbofobie? Dacă există, sufăr de ea.
Şi-n soare ne gândim, cu căştile în urechi, ce-o să facem la vară şi apoi după… Şi închid ochii şi simt că a venit primăvara.

Iar după ce am stat ca două pupeze romantice şi visătoare în soare, la Ateneu (pupeze boeme, printre porumbei) aici vine o virgulă şi-o inspiraţie (în piept) Carolina mi-a dat o frază grozavă pentru un Intro de roman porno: La 15 ani am descoperit duşul.

17 martie 2010 (observaţi consecvenţa!)

Cum e cu Preacheru` din 41 şi Chimia Dorului de ţară

Încep să întârzii la şcoală din cauza Twitter-ului (mama, ştiu că citeşti asta, mi s-a-ntâmplat, nu mai fac). Aseară am fost la concertul lui Naşu Mache (cum era aia cu studenta de anu` III? :)) şi, cum nu am telefon cu Internet, n-am apucat să arunc un ochi peste ce s-a twitterit decât azi dimineaţa. Şi s-au luuungit cafeaua, cu muzica, cu twitturile… şi era fără două minute, iar eu nu mă spălasem a doua oară pe dinţi (o dată după ce mă trezesc, a doua oară după cafea).
Cu un sfert de oră înainte de presupusa pauză de seminar, (da, am întârziat 45 de minute) mă aflam în tramvaiu` 41, şi nici prin gând nu-mi trecea că nenea care vinde şerveţele e un predicator. Despre şerveţele, umede şi uscate… preţ bun, da` nu-mi trebuie.
După două staţii, gălăgie mare în spate. Nenea cu şerveţele făcea spectacol Don`t you just love those tram-preachers? Audienţă avea, grămadă, la ora 11 ţi-e mai mare dragu` să te laşi zgâlţâit uşurel de tramvai, tocmai cât să se aşeze mai bine micul dejun în stomac. Şi-i veneau ideile cursiv şi-şi reglase tonul vocii numa` cât să-l auzim şi eu şi vatmanul. M-am prins că avea un ghimpe împotriva lui Patriciu şi m-a frapat uşurinţa cu care la un moment dat a spicuit ceva în italiană. Mai făcea o glumiţă, mai râdeau unii, mai Luaţi un şerveţel… am coborât împreună.
Am ajuns la şcoală la fix. Episod lipsit de incidente, soldat însă cu o o palmă peste frunte şi un “Aaa, de-aia!” spus în gând. Profesorul ne-a prezentat Teoria Chimică a Dorului de Ţară. Compoziţia chimică a elementelor din orice loc de pe pământ e diferită. Ne naştem, creştem şi ne obişnuim cu gustul apei din România, cu fructele şi legumele de aici, cu mirosurile de aici, cu pământul pe care îl crâmpoţim între degete atunci când mergi desculţ şi-i vară… cum am schimbat locul, dăm de altă compoziţie. Nu ne mai place, ne e dor de chimia de acasă, intrăm în sevraj. Asta mi-a plăcut.

18 martie 2010 (consecvenţă până la moarte!)

Cum am călătorit cu Jazz prin Europa

Aseară mi-am făcut curaj şi am ieşit la ora la care dinamoviştii şi steliştii mişunau nestingheriţi în faţa blocului meu, ca să ajung la un eveniment pentru care aveam rezervări încă de acum trei săptămâni. Klaus Paier Trio la Green Hours, ultimul concert din Austrian Nights. De acordeonul lui Klaus Paier m-am îndrăgostit anul trecut, la concertul Sidesteps de la Europa Jazz Fest. (Da, îmi place jazz-ul, cine mă finanţează să merg la Duke Ellington, eternă admiraţie şi promit că aplaud frumos). Nu laud acum Sidesteps, căci ar fi multe de tastat, însă vă zic că aseară, timp de două ore, pe acordurile Trio-ului, am făcut o călătorie prin Europa.
Prima melodie a făcut-o pe Raluca să-mi şoptească la ureche “Ce fain, parcă suntem într-un film de acţiune”. Într-adevăr, am mai fost de două ori fugărite pe străduţele înguste din Bella Italia, apoi am ajuns să dansăm cu bărbaţi necunoscuţi pe malul Senei. Klaus a fost binevoitor şi ne-a dus şi în Irlanda, unde am inspirat aer proaspăt, ne-a răvăşit vântul părul şi am încins un dans pe pajiştea verde cu nişte spiriduşi.
Tot Klaus mi-a dat la un moment dat senzaţia că sunt într-un episod cu Tom şi Jerry, cel din NY. Ne-am mai întors de vreo câteva ori la Paris, unde alt bărbat s-a oferit să mă danseze, conducându-mă cu mâna de la jumătatea spatelui.
Apoi publicul: fiind serile austriece, mulţi străini. Astfel m-am împrietenit cu Ferdinand din Zurich, care acum restaurează orga de la biserica Sf. Iosif din Capitală şi anul trecut a adus-o la viaţă pe cea din Braşov, de la Biserica Neagră. Ferdinand a fost încântat că mă numesc Anne-Marie, am vorbit, am râs, am ciocnit un pahar şi m-a chemat săptămâna care vine să-l văd la lucru, să intru în orgă, să o ascult…
Apoi băbuţa singuratică care a dat gata o sticlă de vin şi se mişca sprinten pe scaun. Nu ştiu de ce, dar m-am întrebat oare câte numere o fi având în agendă şi de ce n-a însoţit-o nimeni.
Un schimb de priviri, o ţigară cerută de la un străin, ţopăim pe scaun şi eu mă gândesc la Viena şi la cât de mult mi-ar plăcea să simt noaptea, mirosul Vămii.
Vinul te moleşeşte într-atât cât să-ţi laşi corpul liber şi să nu-ţi autoanalizezi mişcările. Degetele încep să bată ritmul şi nu se mai pot opri, mă uit în jur şi fiecare simte ritmul în felul lui: dăm din picior, din ambele picioare, din cap, batem tactul cu degetele pe pulpe, pe genunchi, pe masă…
Cu acest post o să încep Colecţia de inscripţii de pe uşile de baie din cluburi şi puburi. În Green Hours mi-a plăcut: Dimineaţa n-o să ne amintim nimic şi Protejează-te, dar nu cu prezervativ, ci cu uşile ferecate.

Klaus Paier în acţiune http://www.klaus-paier.com/html/projekte/trio.html

19 martie 2010 (v-o mai zic p-aia cu consecvenţa?)

Prima leapşă EVER

Sunt foarte încântată. Mulţumesc, Toma di la Piatra. Leapşa-i cu albumu`… se face aşa:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

Şi mie mi-a ieşit ce vedeţi cilişa.

Leapşa o dau mai departe lui David, don`şoarei Mardale, Carolinei şi Adinei.

20 martie 2010

20-9 !!!

Am Câştigat! România a bătut Portugalia cu 20 la 9! Bravooo, Stejarii! Refacerea şi să-i căpăcim şi pe spanioli! Dar pe 27 vom fi alături de voi şi FIZIC!
BUCURIE!

22 martie 2010

Iar un weekend fantastic

Nu ştiu de când weekendul a devenit mai agitat decât ceea ce se întâmplă în timpul săptămânii, dar cu soarele ăsta minunat şi tweemeeturile din ce în ce mai frumoase, nici că-mi mai pasă că lunea abia mă urnesc.

#fotbaltweetmet văzut de Scorar

Chiar dacă ora setată de Pandutzu n-a fost respectată (la 11:30 eram doar câţiva negri mititei în ştrandul Titan), cum s-au adunat toţi, a ieşit şi soarele. Am tras rapid echipele la sorţi (şi-am scăpat doar cu o ameninţare din partea lui Birkof, zice că mă taxează cu prima ocazie) şi s-a dat drumul la joc. Sper că toată lumea a fost mulţumită de coechipieri, cel puţin aşa curg laudele pe Twitter. Am ales bine, atunci, zic 🙂
În timpul jocului am savurat prăjitura de la Pandutzu, m-am amuzat cu @OanaBoanca, in charge cu trompeţitul pauzelor şi golurilor, la îndemnul ceasului atomic @Claudiasstar. M-a protejat de pistrui şapca minunatului portar @Adi_Zabava, am reuşit să-i fac pe zmeii de pe teren să se zburlească la mine când tot urlam “Care-a dat ultimul gool? Heeei, cine a dat golul?” (nu vă ştiu încă pe toţi, iertare). Mi-a plăcut de Naşu Mache, ce s-a încâlcit la un moment dat de Vlad Dulea şi s-au dat de-a rostogolul. Lui Teo (@mihaiteo) îi cădeau pantalonii, dar tot nu se lăsa, apăra cu stocism tot ce era de apărat (pe terenul de fotbal). Toma Nicolau făcea slalom printre jucătorii echipei adverse (asta e, once you play at Malu` Spart, you can never go back to being just an amateur).
Din când în când îşi mai băga şi Chinezu nasul în foile mele (deh, cred că n-avea încredere).
Tensiune de-o tăiai cu lama Gillette între Bobby Voicu şi Adrian Ciubotaru (care a rămas nebărbierit şi cu piciorul beteag). Mulţumesc băieţilor în compania cărora mi-am petrecut după-amiaza de ieri, n-am băut bere, am ţinut un scor cinstit.

Cum am intrat în aeroportul Otopeni ca la mine acasă

Adunarea fuga-fuguţa la FRR, unde ne aştepta un autocar fain-făinuţ, îmbarcarea, Lucian Lorin la microfon “Vă vorbeşte căpitanul”, totu-i aranjat, ne facem planuri să tragem de timp, să întârzie Stejarii la bagaje, doar-doar or ajunge şi suporterii.
Emoţii mai mari la mine decât la echipa naţională, uite-i că viiin, trompeţele, Aplauze, Bravo, Băieţii! Fluturăm steagul, batem palma cu Stejarii, ne bucurăm. Apoi poveşti şi planuri la bere.

Aş mai scrie, zău, mă strânge licenţa cu uşa. A fost o zi fantastică şi-aştept mai multe, gaşcă faină, mulţumesc Dianei Stoleru că nu m-a lăsat să mor de foame şi că a făcut poze frumoase, săru-mâna. Şi celorlalţi pozari şi jucătorilor şi bloggerilor care scriu despre ceea ce ni se întâmplă şi vai de mine!

24 martie 2010 (de acum consecvenţă din 2 în 2)

Ce mi-a amintit Toma

http://tomanicolau.wordpress.com/2010/01/06/se-pare-ca-%C8%99i-baie%C8%9Bii-plang-cateodata/
Articolul ăsta mi-a zbârlit părul. Pentru că ştiu. Dar pentru că-s fată, am putut să plâng ,şi nu pe înfundate.
Pentru că ştiu cum e să-ţi rămână mirosul ăla înţepător în piele, în corp, în pori. Pentru că mirosul ăla îi împiedică pe oamenii aceia să zâmbească şi să-şi îngăduie să se gândească la sănătate, sau măcar să-şi amintească vremea când erau sănătoşi şi-şi ridicau până la nori nepoţii.
Am plâns de mi-a sărit cămaşa de pe mine şi-mi venea să le arunc pe scări pe asistentele alea care nu făceau nimic şi nu alungau muştele care bântuiau orezul ăla înăcrit. Şi voiam să iau eu o cârpă şi-un dezinfectant şi să şterg pe jos, să nu mai miroasă, să deschid geamurile, să intre aer şi soare! De ce nu se deschid geamurile în azil?
Ştiu cum e să urezi unei bătrânici “Crăciun fericit” în timp ce-i întinzi o sacoşă cu alimente din care nu putea mânca pentru că NU AVEA DINŢI, dar aşa era procedura, atâta am putut noi face, şi ea să-mi zică: Ce Crăciun, că nu ştiu dacă-l mai prind.
Şi am ieşit de-acolo, să nu mă vadă plângând, că eu m-am dus că sunt puternică, m-am dus să-i încurajez, să le cânt colinde, să le duc cadouri. Nu s-o iau la fugă pentru că nu mai puteam vorbi de tristeţe.
Pentru că ştiu cum e să ajut o bătrână să treacă strada şi să tremure lângă mine, ţinându-mi strâns braţul. Ştiu cum e să-mi zică despre glumele proaste care se fac pe seama ei, “Mamaie, stai acasă, că te caută moartea”, “Ei, nu-i luaţi în seamă pe cei care zic aşa”. Ştiu cum e să-ţi zică, deznădăjduită “Dacă aş şti că mă caută, zău, maică, aş rămâne pe-acasă”.
Ştiu spitalul, ştiu că sunt prea slabă pentru unele scene, ştiu că dacă trec pe lângă Colentina mi se întoarce stomacul cum le văd că-şi târşâie târlicii singure, două câte două, femei gârbovite de poveşti dureroase. Cum stau rezemate de gardul de fier şi-şi scot câte-o icoană pe care o
ţin c-un fir de busuioc în batistă, şi ştiu că mi-aş da toţi banii doar ca s-o ducă mai bine şi să n-o mai doară nimic. Şi că le-aş crăpa ţeasta mucoşilor care-şi permit să se strâmbe în spatele lor.
Şi în noaptea asta nimeni nu-i singur, nici trist.

26 martie 2010

Copil

Pentru că nu mai am răbdare să ajung la Piatra Neamţ, să-mi caut poze în album, să le scanez… fac acum leapşa asta şi pun poza de când eram mai mică şi am primit-o pe Torra.

Copilăria mea este… O să îmi păstrez copilăria neatinsă şi nu o să vorbesc despre ea. Cu cât vorbeşti mai mult despre un lucru, cu atât îi dai mai multe interpretări şi peste original intervin variante elevate, făcute pentru a fi povestite.
Îmi ador copilăria. Cred că am rămas Anne pentru că în copilărie am fost Ana. Şi pentru că am crescut unde am crescut. În Bucovina.

Ce trebuie eu să zic aici?

scăldat în pârâul Moldova.
grădiniţă, scos dinţi
după ciuperci cu bunicu` în pădure
verişori
multe căzături, julituri, spectacole improvizate cu copiii
scrânciob
înmormântări cu străbunica
iarnă grea, patine sub pod, râu îngheţat
puntea, Paştele în poiana de peste punte, cintezoi
certuri că alergam şi veneam transpirată acasă de la grădiniţă
ciocolata ascunsă sub cana străbunicii, sus, pe dulap
ucraineană, feluri de mâncare cu nume ciudate
canastă în familie
stat pe geam şi ascultat clopotele
mâncat ridichi şi frunze de ceapă direct de pe straturi

Copilăria mea nu se scrie pe blog. Cel puţin deocamdată.

28 martie 2010

Iar un meci pe cinste

România-Spania. Căpăceală totală, cum am prezis.
Mă declar fan Cătălin Fercu, genial atât în aer, cât şi cu picioarele pe pământ. Abilitate motrică, face spectacol, nu ştiu dacă fără să vrea :)M-a lăsat cu gura căscată de ceva ori (asta sigur a făcut-o fără să vrea, că cine mi-s eu?)
Galerie numeroasă, aveam foarte mari emoţii, încă dinainte să înceapă meciul i-am arătat lui Adi Zăbavă cum mi se făcuse pielea găină. Dar n-am fost deloc găină, că am cântat şi am bătut în palme şi am muşcat din bluză şi i-am blagoslovit printre dinţi pe ăilalţi când îi călcau fără menajamente pe-ai noştri, în grămadă.
Am înţeles mai multe din meciul ăsta, cu fiecare partidă mă simt mai apropiată de echipă şi de sportul ăsta frumos. Bine, am stat şi lângă Valentina, pe care o auzeam mormăind una-alta şi mă lumina când pierdeam raţionamentul 🙂
Vlad Dulea
a fost grozav cum a reuşit să ridice toooată tribuna în picioare, la valuri. Îmi place că încep să îi cunosc pe jucători (după rugbytweetmeet-ul de la FRR, unde i-am cunoscut pe Dima, Carpo şi Lazăr, acuma-s cu ochii pe ei pe teren). Îmi place că începem să ne cunoaştem şi între noi şi simt că ne leagă ceva… e fain când mă uit la Chinezu şi râde cu gura până la urechi şi siiiimt cum îi creşte ficatul, siiimt, siiimt:)
Naşului Mache i-a fost simţită lipsa (eu am stat câteva secunde cu gândul la el, i-ar fi plăcut să ridice tribuna în picioare şi să cânte şi el cu noi Sun-tem mân-dri de voi!)
V-aş exemplifica minunata partidă de ieri cu poze, da` încă n-am. Cum spuneam, la cât de frumoase sunt meciurile astea, eu mi-aş dori să se lungească partidele, deşi nu ştiu cât de bine le-ar pica asta Stejarilor.
Hai România! Hai Stejarii! Ne vedem în Ucraina? 😀