Domeniu .ro

Citiţi cu încredere www.theannemarie.ro, tot subsemnata îşi dă cu părerea şi acolo!:) Era cazul!

Blogging is about honesty. Blogger american la Bucuresti

În timp ce unii dintre internauţi şi facebookişti scriu statusuri superficiale precum RIP Steve Jobs sau se întrec în bancuri despre iPhone 4S şi legătura cu moartea acestuia, eu vreau să vă povestesc despre întâlnirea de ieri cu Melissa Silverstein, bloggerul american la Bucureşti. Ruxa (căreia îi mulţumesc încă o dată) ne-a strâns de pe unde eram împrăştiaţi (job-uri, teren, evenimente sau paturi:) ) şi am băut o cafea împreună cu cea care-şi pune semnătura pe Women And Hollywood.

Discurs fără pauze, extrem de interactiv şi amuzant, presărat cu expresii colocviale (ceea ce-mi confirmă că unele lucruri sună mai bine în engleză:) ), concentrat, cu accent pe a răspunde întrebărilor noastre, nu a-şi împinge propriul brand.

Am întrebat de cât timp a “înflorit” blogging-ul în State şi mi s-a răspuns: cam de cinci ani. Cam ca la noi, doar că, vorba lui Chinezu, ei au cu totul altă “infrastructură”. La ei blogging is a real job, sunt star-bloggers invitaţi la TV săptămânal, au audienţă bine segmentată, ştiu exact cui se adresează şi toate resursele se duc în direcţia asta. Gândiţi-vă că Melissa scrie DOAR despre filme independente cu subiect feminist şi regizori femei. Şi da, face bani din asta. În România am avea probabil trei oameni interesaţi de subiect.

Mi-a plăcut felul în care Melissa spune lucruri de bun simţ, dar într-o manieră foarte concisă şi motivaţională: Hiring me means hiring my network, my access. Accesul către oamenii care mă ascultă pe mine, fie că sunt cincizeci sau trei sute, oamenii la care TU, ca agenţie sau brand vrei să ajungi prin intermediul meu. Simplu şi deştept.

Eu mai vreau astfel de întâlniri cu bloggeri din afară, mi s-a părut nu numai a fresh way to start the day, dar şi edificator şi direcţionat către rezultate palpabile.

30 de minute cu 30 de secunde

“Schimbaţi aparatul acum!” se aude printre ritmurile muzicii antrenante la fiecare 30 de secunde în care or te zbânţui pe platforma cardio, or împingi la aparate.

Nu m-am aşteptat să merg la o conferinţă de presă şi să ajung pe aparate la o sală de fitness. FitCurves şi-a deschis un al doilea centru (primul a fost în 2009 în Vitan) în Drumul Taberei, mai exact în incinta Ghencea Business Center (fancy name, ain`t it?:) ) şi e o sală de fitness mov, aerisită şi deschisă, cu o privelişte predominant verde şi cu turn de biserică. Nu sunt oglinzi (păcat, narcisistele slăbănoage precum yours, truly au nevoie să-şi admire the curves cam la fiecare trei minute), nu sunt bărbaţi (nah, luaţi-o ca pe-un avantaj), aparatele sunt aşezate în cerc şi antrenamentul durează numai 30 de minute.

Poţi veni oricând, mereu e cineva acolo gata să te înscrie în “circuit”, se lucrează personalizat, aparatele nu au greutăţi, ci funcţionează pe un sistem hidraulic (adică nu rişti să îţi întinzi vreun ligament pentru că lucrezi cu propria forţă), iar prima şedinţă e gratuită. Poţi merge oricând să fii măsurat, sfătuit ce e mai bine să faci pentru condiţia fizică dezirabilă şi au tot felul de concursuri simpatice (Miss FitCurves, de exemplu) şi puncte bonus (ce se transformă în produse – mănuşi de fitness, gentuţe şi alte accesorii) în funcţie de progresul pe care-l faci.

Nu, n-am fost plătită să scriu articolul ăsta. Nu, nici n-am primit abonament gratuit:) Am fost invitată la lansare, mi-a plăcut cum arată şi cum se poartă lumea acolo şi am decis să scriu despre asta.

Cum mi-am petrecut cutremurul de la 05:40

Se pare că mă urmăresc cataclismele – mai întâi incendiul de vis-a-vis care m-a trezit la 06:30, acum un cutremur. Aş emite o axiomă tâmpită conform căreia cataclismele au loc dimineaţa, când e somnul mai dulce. Zic mă urmăresc pe mine pentru că pe Twitter nu erau decât Mircea Meşter, Pyuric, Bimus, Liz_B şi Vali Bărbulescu (eu pe ăştia i-am prins scriind la câteva secunde după ce mi-am deschis eu telefonul), dar sunt sigură că îi urmăresc într-un fel sau altul şi pe ceilalţi cel puţin două milioane de bucureşteni care au fost treziţi de zgâlţâituri. Colegele mele de apartament încă dorm, deci nu pot spune acelaşi lucru şi despre ele:)

Eu eram trează, tocmai mă suceam de pe-o parte pe cealaltă când a început. Şi mi-a bătut inima la alt BPM căci n-a fost tocmai un cutremur uşor. Auzi, 4.7 pe Richter. Ultimul pe care-l simţisem acum doi ani la Piatra Neamţ avusese doar 3,8 parcă. Ideea e că mi s-a zgâlţâit destul de puternic patul şi nu în sensul ăla amuzant:)

După ce am dat intrat pe Twitter să văd dacă am parteneri de suferinţă (şi văzusem că am), am dat un sms familiei şi mi-am reluat somnul.

Cum agăţi în perioada comunismului

Mai degrabă Despre cum a agăţat-o tata pe mama sau Lucrurile pe care dacă tata nu le avea nu mai trebuia să facă preselecţie pentru nevastă ca s-o aleagă pe mama.

1. Referindu-ne la cel mai important aspect: igiena. Când erau tineri (în liceu şi apoi la facultate), ai mei erau prieteni. Tata primea pachet din Germania, norocul fiind c-avea (şi încă are) un unchi acolo. Plus că familia noastră de pe partea Chelariu are rude şi rădăcini în Germania de când se ştie. Aşadar, tata folosea numai săpun Lux sau Palmolive, mama avea cu chiu, cu vai, un BAC (şi ăla cică obţinut din nu ştiu ce pieţe ungureşti). 1-0 tata.

2. Acum că eşti spălat şi nu miroşi a colonie rusească, să vorbim despre ferchezuială. Tata avea nu o pereche (şi aia se obţinea după o perioadă crunt de lungă de aşteptare), nu două, ci TREI perechi de blugi! Veniţi tot via Germania. Bine, şi-o siluetă de invidiat, părul un pic lung şi fuma nu ştiu ce ţigări de foi. Un pic Eric Clapton aşa, exceptând partea cu fumatul (că nu ştiu detaliul ăsta despre domnul Clapton).

3. Spălat şi bine îmbrăcat, chemi gagica la tine. Intră în camera ta şi dă cu ochii de… CA-SE-TO-FON! Şi de casete! Multe casete cu muzică faină (da, da, tot de la nemţi, deh, trăiască Unchiu Frantz, Bica Hertha şi alte rude care se gândeau la viaţa amoroasă şi de crai a Eugenului).

4. Aţi ascultat muzică, i-ai admirat blugii, the final touch: o tabletă de ciocolată! Eu cred c-aici a nimerit-o fatal pe mama, la partea cu dulciurile:)

Voi i-aţi întrebat pe-ai voştri cum s-au curtat?

Vreau un copac în Pădurea Social Media!

De fapt vreau zece copăcei! Dar să vă zic mai întâi despre ce-i vorba.

Ştiu de Plantăm Fapte Bune de la Auraş. E o mişcare naţională de împădurire pe care o susţin cu sufletul (şi cu mâinile şi lopata, căci vreau să mă duc personal să-mi plantez copăceii. Paranteza asta o să se lungească un pic deoarece e musai să vă povestesc că nu pot trăi mai mult de-o lună fără să văd un munte, puţin verde, o pădure – am crescut numai în oraşe montane şi sufăr acum că Bucovina mea e tot mai defrişată sau că în Bucureşti n-am parte de aerul şi prospeţimea Măriei-Sale, Codrul).

Ce-i foarte fain acum la Plantăm Fapte Bune: vor să ne ajute să avem Pădurea Social Media, adicătelea fiecare scriitor pe bloguri să-şi ude copăceii cu numele pe care el însuşi le-a născocit. Vreau să dăruiesc familiei şi prietenilor câte-un copăcel în această pădure.

Eu particip la campania pe care o derulăm prin Blogal Initiative şi prin care încercăm să vă transmitem următoarele idei: că e fain să ai zece copăcei cu numele tău, să-i faci cadou sau să mergi cu prietenii la plantarea de la Armăşeşti, dar scopul general este să fim cu toţii conştienţi de gradul de despădurire al ţării şi de misiunea noastră naţională de a pune iarăşi VERDE pe hartă!

Unde-i muzica bună de…

M-am trezit menţionată de Andra în legătură cu ultima ei postare pe blog, în care se întreabă dacă se mai face muzică bună în România. Eu colaborez de puţin timp şi cu werock.ro, un site de ştiri muzicale pentru care trebuie să acopăr în cuvinte creaţiile interne. Şi am probleme cu asta, că puţine par să merite un loc pe lista mea de Uite ce piesă mişto a scos X.

Dacă e să mă uit înapoi, nu cred că pot să spun cu mâna pe inimă că România a scos muzică bună decât pe vremea vinilurilor. Acum, sincer, m-am născut în 88, iar până când am avut radio sau televizor cred că deja apăruse postul Atomic. Păi eu am crescut cu Andre, 3rei Sud-Est, Genius, Angels, Valahia şi alte trupe autohtone simpatice, dar care sub nicio formă nu pot sta calitativ lângă Smokie sau Evergreenurile pe care le ascultam în acelaşi timp, dar care erau străine.

Dar îmi amintesc cu drag de Gică Petrescu, Zavaidoc, Jean Moscopol, Cristian Vasile, Dorel Livianu şi alţii, pe care îi ascult încă cu drag şi parcă o aud pe Oma cum le fredonează romanţele. De asemenea am crescut cu muzică populară (primii 14 ani petrecuţi în Bucovina mi-au educat atenţia şi selectivitatea atunci când aud o horă, o doină, un cântec popular).

Acum? Acum cred că e totul prea zgomotos, prea strident, nu mai e muzică, e zgomot.

Vă las cu o piesă dragă mie:

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 34 other followers