Experiment. Da igienă personală!

Postarea aceasta este un experiment. Testez teoria lui Zoso, care în prezentarea de la Webstock a zis că articolele de pe blog despre sănătate şi igienă personală prind bine 🙂 N-am să vă învăţ să vă epilaţi, fetelor, staţi liniştite, nici n-am să-mi dau cu părerea despre părul de pe mâini, picioare sau alte locuri mai mult sau mai puţin expuse.

Eu am o problemă cu oamenii cărora le miroase urât respiraţia. Şi întâlnesc destul de mulţi în interacţiunile zilnice. Înţeleg, bem cu toţii cafea, se descompun acolo nişte substanţe, mâncăm prost şi avem probleme cu stomacul, sau chiar ne lăsăm nemâncaţi până seara şi-i dăm cu gumă (da, respiraţia urât mirositoare vine şi din cauza unui stomac nesătul). Băgăm gumă la greu, mestecăm pătrunjel sau cărăm în geantă periuţa de dinţi.

Pentru că sunt sigură că ştii că nu trebuie să fumezi prea mult, să bei alcool, să nu mănânci sare, să foloseşti apa de gură şi aţa dentară nu o să îţi repet paşii ăştia. Atât vreau să ştiu: te speli pe dinţi dimineaţa exact după ce te-ai trezit? Sau iei micul dejun şi înghiţi toate bacteriile care încă dorm în cavitatea bucală?

PS: dacă vezi că cel din faţa ta strâmbă un pic din nas când îi vorbeşti sau nu ţine să stea foarte aproape de tine, încearcă să îţi lingi pumnul şi apoi să-l miroşi. E un truc folosit de gentlemani ca să se prindă când le miroase gura 🙂

Advertisements

Webstock11 mi-a amintit:

Niciodată nu cred că am scris “bloggereşte” despre un eveniment. Adică Am fost la evenimentul X, m-am întâlnit cu următorii bloggeri (eventual cu link), am mâncat, am băut, ce-am aflat nou, mulţumim organizatorilor.

N-am să fac asta nici cu evenimentul de faţă. E primul Webstock la care am participat şi, dată-i fiind amploarea, primul eveniment pe online la care proporţia oamenilor pe care nu îi cunoşteam era mai mare decât cea a cunoscuţilor.

Şi mi-am amintit, parcă din prezentarea lui Bobby, de momentul în care mi-am făcut eu blog. Încercări mai avusesem, mai mult din dorinţa de-a ţine un jurnal şi din naivitatea că oamenilor chiar le pasă de micile mele drame personale. Cu timpul am învăţat că nu aşa se face, că un content de calitate îţi aduce trafic chiar dacă eşti SEO-praf (ca mine, da) şi că interacţiunea şi prezenţa pe Twitter, Facebook, dar şi în offline îţi aduce un gram de respect (care îţi aduce şi campanii).

Parcă pe 14 martie 2010 mi-am făcut cont pe Twitter, după un #rugbytweetmeet unde i-am cunoscut pe Chinezu, Make şi alţi simpatici. Cred că întâlnirea aceea, urmată de discuţiile cu David despre cât de mult l-a ajutat pe el Twitter-ul au reprezentat de-click-ul pentru mine. Ca apoi, la două luni, să-mi fac blog, după ce adunasem o mână de followeri ce m-au ajutat pe-atunci să dau lumii de veste că am o foaie virtuală pe care scriu. Greşeala fusese blogspot-ul. În fine 🙂

Acum ştiu că nu m-aş simţi în largul meu dacă de mâine n-aş mai avea acces la theannemarie. Aşa cum resimt deplin schimbările pe care mi le impune Facebook. Platformele astea au devenit extensiile mele.

Îţi dai seama ce bine se auzea asta la Ateneu?

Îmi zice Nico în timp ce ascultăm ultima parte a concertului susţinut de Orchestra dell`Academia Nazionale di Santa Cecilia în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Într-adevăr, pe lista minusurilor se află sonorizarea. Sala Palatului îţi răpeşte din plăcerea pe care o simţi când îţi vibrează toate instrumentele în cutia toracică, din energia de pe scenă, căci doar acolo se aude şi la tine parcă ajunge doar o treime din ce ar trebui să auzi.

Începutul concertului din seara aceasta a fost dramatic, cu Simfonia de Cameră op. 33 pentru 12 instrumente semnată George Enescu, sub bagheta lui Antonio Pappano (fantastic dirijor!, povestim mai încolo). Nu puteam să intru în atmosferă, simţeam că mă strânge ceva de stomac de fiecare dată când se atingeau sunete joase. Mă bucuram de momentele flautului şi mi-l imaginam pe flautist cum îi cântă copilului săi lângă pat, înainte de culcare.

Plusuri: de la intrarea pe scenă vezi un respect imens pentru dirijor şi pentru colegii de orchestră. O disciplină impecabilă, ţinută impecabilă, nu contează dacă rolul tău e să baţi doar de trei ori din gong în timp ce ceilalţi cântă o oră jumătate. Fiecare e preţuit, fiecare s-a îmbrăcat şi s-a pregătit cum a ştiut mai bine. Şi s-a transmis asta.

Tot la plusuri intră şi măiestria pianistului Denis Matsuev care ne-a încântat cu trei bisuri.

Sala plină intră tot aici.

La minusuri: sonorizarea, sonorizarea şi iar sonorizarea! Faptul că Sala nu îţi oferă senzaţia grandioasă din orice altă sală de spectacole făcută la standard european. Prost luminată, la un moment dat a zburat şi-un bondar (sau ceva gânganie), cuiva i-a mai sunat telefonul, din astea.

Am încercat să iau din concert cât am putut. O să-mi pun acum Sheherezadele şi-o să adorm. Vă las cu Denis Matsuev improvizând o nouă variantă de La mulţi ani. O să îi dedic un post separat pentru că e un fanatic al clapelor.

PS: articolul ăsta îl puteţi găsi şi pe www.werock.ro

Pentru mine înseamnă mult

Am avut de Luni încoace zile pline. Nu prea mi-a mai rămas timp să mă gândesc la mine şi la ce vreau eu. Nu prea mi-a mai rămas timp să compun d-ale mele, feelingoase.

Azi vreau să-ţi povestesc despre cât de mult îmi place mie când te uiţi înapoi. Adică atunci când eu mă urc în tramvai şi tu eşti cu spatele şi eu oricum mă uit pe geam după tine (oricine ai fi tu, cel sau cea care m-a condus) şi te întorci şi tu şi ne zâmbim încă o dată sau ne facem din mână. Sau când te conduc la gară şi eu rămân pe peron şi după ce pleacă trenul doar ca să-ţi mai prind o dată privirea. Sau dacă m-ai lăsat la autobuz şi s-au închis uşile mai greu şi ţi-ai reluat deja mersul pe trotuar, nu te detaşa de mine, când trec pe lângă tine mai aruncă un ochi, nu mă lăsa să întorc eu capul şi să sper că te uiţi şi tu.

Am puţini prieteni care fac asta, care mă petrec cu privirea după ce plec sau după ce îi conduc eu pe ei. Am avut un iubit care mereu făcea asta.

foto: piccsy.com

Gândaco-Fobie

Ştiţi că vara trecută m-a atacat un fluture de noapte? Şi m-am luptat cu el? M-am luptat cu el pentru că era de categorie uşoară, nu avea cel puţin 300 de grame, carapace, picioare imense de rădaşcă şi antene de ţi se face pielea de găină numai când le îndreaptă spre tine.

Ieri seară aud un urlet scurt pe hol şi-o văd pe Gabi cum aterizează în faţa uşii mele de la cameră, abia reuşind să îngaime: Anne, gândac. Unde? Unde? În baia mare, pe uşă.

Pe uşăăăăă? Nu mai văzusem namile din astea de vreo două luni şi ceva, am crezut c-am astupat toate căile de acces. Dar nu, nuuuuu! Cumva şi-a făcut loc. Nici nu ştiu cum să vă descriu felul în care mi se opreşte sângele în vene şi mă zbârlesc şi mi se face greaţă când văd aşa creatură.

Gabi e cea mai curajoasă de la noi din apartament. Dacă am avut în jur de cinci namile din astea, eu am omorât una singură, Simona una, iar Gabi s-a luptat cu celelalte trei. Doar că ieri i-a venit şi ei de hac când a ZBURAT! Gabi se holba în punga de detergent că-i auzea picioarele scârboase cum se frecau se o suprafaţă, când i-a zburat namila pe deasupra capului! Noroc că eram în camera mea dând telefoane disperate bărbaţilor pe care îi cunosc şi care puteau să mă salveze. Draga mea colegă a alunecat pe hol în încercarea de-a se feri din calea coleopterului-mutant şi s-a lovit, ne-am baricadat în camera mea şi aşteptam un semn divin. Mai aveam puţin ţi rugam pe Twitter să vină cineva să-mi omoare gândacul că eu deja începusem să văd buline, ba din cauza fricii, ba din cauza spray-ului, care mai degrabă mă omora pe mine decât pe namilă.

Poză aici:

Concluzie: NU AM NICIUN BĂRBAT DE BAZĂ în Bucureşti!

Cum să ratezi IAR premiile Emmy

Stau online enorm de mult. Ore în şir, ore, am nevoie de-un maseor la cât mă doare spatele de la atâta stat online. Mai greu decât să dai cu sapa, I tell you! Măcar acolo te mai opreşti, te mai îndrepţi de şale, mai mănânci o bucată de mămăligă după şură, mai stai de vorbă cu vecinul de ogor, aşa, online, cum să faci toate astea?

Repet, stau mult online. Atunci cum ceapa mă…măligii de care vorbeam mai sus să ratez şi anul ăsta premiile? Stau şi salivez post-eveniment după Jeremy Piven aka Ari Gold din Entourage. Că na, asta e dacă stai prea mult online, ratezi esenţialul.

Cum să NU mergi la Street Heroes

Îmi dau întâlnire cu Mădălina să mergem la Street Heroes. N-am ajuns în timpul zilei, am zis să prind măcar câteva ore Duminică seara, să simt atmosfera, feel the vibe, ya know, să pot scrie câteva ştiri mişto , o recenzie, ceva.

Mă avertizează Auraş printr-un tweet că publicul de-acolo o să mă strige Tanti. Dar eu nu prea cred de obicei ce zice Auraş, că Auraş e hater 🙂 În fine, ajung. Întuneric beznă, sau, în fine, parcul slab luminat. Dacă intri ca orbu` pe la metrou pe la Tineretului, nici că ai habar pe unde se ajunge la zona Street Heroes. La intrare-n parc dansau nişte unii bachata, dar m-am gândit că n-or fi în target.

Oook. Să urmăm gălăgia. Ah, şi artificiile. Mă gândeam că-s artificii c-o fi început Guess Who, dar, again, nici Guess Who nu pare omul cu artificiile după el. Mă apropii şi aud un mulţi ani trăiască. Clar, nu e zona cu Street Heroes.

Treci pe o cărăruie, te rogi să nu calci în prea mulţi rahaţi, ajungi la ceva ţarc unde scrie Street Heroes. Na bun. Eu căutam Heroes City, să văd hand-made-ul, rămăşiţe de workshop, ceva poze, o urmă c-a fost cel mai mare Festival Urban. Nu prea. Slab, dar slaaaab luminat şi aici, mi-o intrat toate chetricelele-n sandale, se-auzea ceva muzică, erau ceva skateraşi. Nu prea mă trăgea să intru.

Nu mă înţelegeţi greşit: respect ceea ce s-a încercat. Iubesc conceptul, mi-a plăcut line-up-ul, mi-a plăcut promovarea, mai ales online. Poate am ajuns eu prea târziu şi aveam aşteptări prea mari, dar mi-ar fi plăcut să fie parcul împânzit de urban stuff, cum a fost la Street Delivery, nu un ţarc de 200 de paşi (pe bune, am numărat eu, din faţa scenei la intrare).  Am citit recenzii, broşura, prezentările şi îmi place ce-au reuşit organizatorii să adune şi să realizeze.

La anul o să merg de la început. Ziua 🙂

Voi aţi fost pe-acolo? Ce ziceţi?