Ce-o fi cu bărbaţii azi?

Pentru prima oară când,

Mai în glumă, mai râzând,

Am simţit că m-a pocnit Eminescu în moalele capului cu un vers.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

Păi ce-a trecut? Copilăria. Azi e 1iunie, ne uităm pe fotografii, încercăm să intrăm în alte piei, mai fine ori mai julite, mai arse de soare, cu mai multe vânătăi… Şi ce mă întreb? Mă întreb unde sunt anii, unde-i rodul, şi socot că prea mă tem. Anne, nu mai fi poetă! Lasă poezia, cu poezia nu ajungi nicăieri! Prostii. Din partea cui? Cine le zice sau cine zice că le zic?

Când mă angoasam eu mai cu spor, cum o să-şi amintească lumea de mine, oricine, oricine!, partenerul meu de suferinţă (care nu-mi împărtăşea mai deloc suferinţa, însă probabil suferea că-l termin cu naivităţi efemere) mi-o toarnă tăios: “Nu-ţi mai lua viaţa atât de în serios, nu e chiar atât de decentă cu tine”.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine

Se lipeşte pentru prima dată de mine. Strofa asta. De mine, care am un tupeu neobrăzat să fiu luată în seamă de fiecare dată când zic ceva, de fiecare dată când scriu ceva ori când scot o glumă. Eu, în unicitatea mea din capul meu, capul meu care nu e capul nimănui altcuiva şi din miliarde de oameni nu mai e nimeni ca mine, aş vrea să zic până când s-ar găsi cineva să-mi râdă-n nas şi să mă dezumflu de vântul ăsta arogant ce-mi face neuronul să-l ia cu vertij. Ar fi deplasat dacă m-aş englezi acum, aşa c-o să zic că simt că Eminescu a croit nişte versuri pentru ca în seara asta să-mi dea mie echilibru şi siguranţă şi-o senzaţie faină. Fix. Asta-i o prostie. Dar prostiile vin la pachet, gura ce vorbeşte fără de mine, vine la pachet. Farmec personal îi zice.

Plurivalent, acest S., partenerul meu de suferinţă ce se încăpăţâna să mă arate cu degetul cum stau şi mă zbat ca râma-n noroi să mă ţină minte oricine din cele câteva miliarde de existenţă ale Pământului şi eu!, eu, bucată de humă cu ochi, să vreau să fiu celebrată pentru 80 de ani amărâţi în care am respirat polen şi-am râs cu voi?

Şi totuşi ce-au bărbaţii azi? Al meu, al meu, îl ştiu pe-al meu, îi ştiu momentele, ştiu când e mândru şi când simte că simt că trebuie să îmi arunce un gând, o vorbă bună, un alint.

Dar azi… azi mi-au vorbit frumos şi alţii. Străini. Ce-a fost cu ei? Ce e cu mine?

One response to this post.

  1. Posted by S on June 2, 2010 at 1:13 am

    🙂 si pana la urma cum ?

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: