Viaţa în marele oraş

E aşa cum trebuie să fie: cu zgomot, praf, lumini şi sirene, trafic, înjurături şi câini. Pe de altă parte ai mai multe baruri, cluburi, pub-uri, mai multe sortimente de mâncare, mai multe firme de delivery, mai multe locuri de muncă, mai multe teatre, mai multe parcuri şi mai multe cinematografe. Iar pe cea de-a treia parte ai nevoie de mai mulţi bani.

Haotică oi fi eu în gânduri, dar nu prea-mi place haosul urban. Debandada. Vânzoleala. Pericolul. Rata de infracţionalitate. Vorbele şi privirile urâte. Sinuciderile de la metrou. Şoferii care trec pe roşu. Claxoanele. Toate astea mă sperie şi mă agită.

Tocmai ce am terminat de parcurs un foto-articol despre viaţa în cartierele rău-famate din State. Cartiere despre care auzi în filme, dar nu ai ocazia să le “experimentezi” decât prin ochii unui cercetător. Vi-l recomand, mie mi-a pulsat sângele mai cu putere.

Am coborât la supermarket. Pentru aprovizionare. Cu toate că nu era tocmai oră de vârf – am învăţat deja care sunt orele de vârf la supermarket-ul de lângă bloc, ştiu câţi casieri sunt în orele acelea, ce locuri au fiecare, câţi supraveghetori sunt, cum se mişcă oamenii ce adună coşurile – dar azi era mai multă vânzoleală decât de obicei. Câteva feţe noi printre oamenii cu care mă obişnuisem în staff. Mi-a atras atenţia o femeie care se ruga de unul dintre şefii de magazin s-o mai lase înăuntru încă puţin.

“Vorbesc eu cu şeful, îl rog eu, numai nu mă daţi afară”.

“Nu, doamnă, nu se poate, dar am vorbit cu paza să nu îl lase să intre”.

“Mulţumesc. Mulţumesc”, femeia îşi freca mâinile şi avea privirea aţintită către intrare. Stătea în spatele unui raft şi nu m-a observat când am trecut către pungile cu cereale.

Mi-am făcut turul, am luat ceea ce-mi trebuia şi am mai zăbovit în preajma congelatorului în speranţa că mai prind nişte frânturi din discuţie. Femeia făcuse din supraveghetorul raionului un fel de protector. Se plimba după el şi încerca să-l facă atent la drama prin care trecea.

“Se droghează. Mi-a luat tot din casă, şi maşina de spălat. Eu acuma nu mai ies de-aici că mă aşteaptă afară”.

A urmat apoi o discuţie între supraveghetor, pază şi şefa de magazin, sub privirile îngrijorate ale femeii. Când am plecat am lăsat-o uitându-se printre stickerele lipite de geamul magazinului după omul care o aştepta afară. Nu ştiu cât de relevant e aici tonul pielii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: