Când eram mică…

… voiam să sparg ecranul televizorului ca să ajung şi eu în studioul de ştiri, voiam să urc până în vârful dealului să văd cum e în America, mă ameţeam singură bâţâind dreapta-stânga din cap ca să văd cum e să zbori (dacă faci aşa cum zic eu, închizi ochii şi ai impresia că zbori!), rămâneam singură în camera străbunicii pe întuneric ca să îmi mai spună o dată poezia aia cu Gutten Tag, Herr Montag!

Dar cel mai mult voiam să intru în TOATE casele oamenilor din sat. Eram fascinată de locuinţele lor. Mai ales de casele cu etaj. Când mergeam cu bunicii în vizită la cineva, îmi ceream voie la toaletă şi urcam pe furiş la etaj. Îmi plăcea să intru în camere, să simt cum miroseau, să intru în camera “de bun” – în care de obicei era foarte rece şi se ţineau prăjiturile, îmi plăcea să mă uit pe pereţi, să ating obiecte, să mă arunc pe canapeaua roz de la tanti Erika şi să mă prefac că eu sunt în braţele prinţului din tabloul cu leagăn. Îmi plăcea la nebunie să mişun prin casele oamenilor. Nu cotrobăiam, doar îmi făceam propria poveste. Nu mi-au plăcut foarte mult sertarele, oamenii ţin în sertare ceea ce nu vor să expună, aşa că nu mă fascinau sertarele cu şosete, prosoape, batiste şi truse de cusut. Dacă găseam câte-o cutie de bijuterii eram cea mai fericită! Probam cercei, broşe, mărgele… Aveam timp prea puţin câteodată, cât pot să zici că stai la baie? Noroc cu animalele de casă, mai minţeam c-am stat să mă joc cu ele.

Dorinţa mea cea mai mare era să ajung să intru în TOATE casele din sat. Casa bunicilor deja nu mai prezenta niciun interes, toate cotloanele fuseseră atent analizate, toate rujurile probate, apa de colonie rusească a străbunicii, pălăriile, albumele foto, păpuşile pe care nu ai voie să pui mâna… am ajuns şi la vecina! Animalele împăiate au fost smotocite, jucăriile din generaţie în generaţie şi-au făcut prieten nou, şura n-avea secrete, grădina o transformasem în colibă.

Ţin minte că am ajuns la Peleş prima oară şi, păşind pe prima treaptă, am zis: asta-i casa mea. Mi-am imaginat că locuiesc acolo şi că toţi colegii de clasă cu care eram în excursie erau invitaţii mei. Aveam un întreg dialog în minte şi mai mormăiam câte ceva. Aveam un limbaj mormăit atunci când mă concentram sau când mă jucam cu non-fiinţe.

Mi-am păstrat curiozitatea. Astăzi mi-am permis să trag cu ochiul în holul apartamentului 43, a cărui uşă de la intrare era crăpată.

7 responses to this post.

  1. Ba mie imi placea sa controbai prin sertare si sa vad eu ce secrete ascund oamenii. Cel mai tare am scotocit-o pe matusi-mea, saraca. Avea 18 ani si i-am rascolit toate sertarele cu poze cu Elvis.

    Acum numai bunul simt si gandul ca eu nu suport sa-mi caute cineva in lucruri ma mai opreste cand sunt singura intr-o casa. Uneori😛

    Reply

  2. Posted by Bianca on January 19, 2011 at 9:44 pm

    Şi ce univers plin de semnificaţii ai descoperit camera 43? Povestea ta mă duce cu gândul la Eliade şi camera Verde, in care timpul şi spaţiul capătă alte conotaţii. Chronos şi Kairos…

    Reply

  3. […] This post was mentioned on Twitter by Stefan Murgeanu, Anne-Marie Chelariu. Anne-Marie Chelariu said: Când eram mai mică îmi doream să intru în TOATE casele oamenilor din sat. http://wp.me/pVWCw-8I #peblog […]

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: