Adevăratul câmp de luptă e trotuarul

Ştii, când e soare afară şi mergi pe un trotuar gol şi îţi poţi vedea umbra care se târâie leneşă după tine, sau înaintea ta, sau cum are ea chef şi tu eşti cu gândurile tale care dacă ar putea fi ilustrate ar apărea ca un roi de albine din desene animate care pluteşte deasupra capului tău ?

Ştii, nu ?

Şi ştii că mergi aşa încet pentru că nu te grăbeşti nicăieri, pentru că e vară şi cald şi frumos, pentru că ai luat o notă mică la şcoală şi nu eşti atât de nerabdător să ajungi acasă unde, nici bine nu pui mâna pe clanţă şi se aude parcă sentinţa « Ce ai făcut azi la şcoală ? » sau te-ai certat cu cea mai bună prietenă şi profiţi de puturoşenia picioarelor (în sensul de lene!) pentru a reflecta care dintre voi a greşit, ca mâine să ai ce să îi reproşezi, sau visezi la nemernicul ăla mişto care te face să-ţi faci videoclipuri în minte (hai că pun punct frazei ăsteia).

 

Soare, gânduri, lene, trotuar, umbră şi la un moment dat simţi în spate un pericol mare: un personaj mult prea grăbit pentru tabloul ăsta ameninţă tulburarea serenităţii în care tu şi umbra ta vă cufundaserăţi. Atunci umbra ta tresare şi iuţeşte pasul. Şi te trezeşti din visare şi încerci să îţi ajungi umbra, pentru că rişti să fii pe locul doi. Grăbitul e al naibii de grăbit ! Umbra, tu, inamicul care mai are puţin şi te întrece. Psihologic e concurenţă: tu, care nu vrei să te grăbeşti, nu ai nici cea mai mică intenţie să te grăbeşti, dar te simţi obligat să faci asta, să măreşti pasul doar ca bietul pieton care se apropie vertiginos să nu te întreacă. Ce-i cu orgoliul ăsta? De ce să nu te întreacă? Pentru că tu vrei să fii singur pe trotuar şi să nu vezi pe nimeni in faţa ochilor. Si aproape că îi simţi răsuflarea în ceafă, şi ai vrea să rămână aşa situaţia pentru că răsuflarea lui te gâdila plăcut, dar vârfurile pantofilor lui aproape că ating călcâiele tale. Şi te apuci de alergat ? Fii serios! Te opreşti apoi brusc şi te bucuri de briza pe care pietonul grăbit o aduce când trece în viteză pe lângă tine. Stai in loc şi accepti că eşti înfrânt. Îţi propui să nu mai chiuleşti de la sport. Dar înfrângerea e dulce… »grăbitul «  a lăsat in urmă un miros de parfum dulceag care te cucereşte. Te uiţi cu jind cum dispare dupa primul colţ. Umbra ta trece spaşita in spatele , fericită totuşi că nu a fost ea ultima. Piciorul drept se descleştează din înlemnire şi îşi reia activitatea. Tu te întorci la gândurile tale şi la mersul alene, dar ai mai multă experienţă şi eşti ceva mai precaut, şi ţi-e puţin dor de o altă « cursă ».

Nu vă puteţi imagina cum alerg de mama focului pe trotuar pentru că din spate… nu vă puteţi imagina, nu?🙂

2 responses to this post.

  1. Posted by Copilu on January 15, 2011 at 9:55 pm

    faza cu notele e nasoala..

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: