D-ăstea pisicoase.

Pentru cafea de la Chinezu. Pentru că vreau să particip la #spuneopoveste. Pentru că-i Crăciun amu-amu şi tre să nu mai him chiar de Piatră. De Piatră Neamţ🙂

Ăsta îi scris acu doi ani, haules, cât am mai crescut! Şi l-am mai editat, c-o dădusem rău în lacrimi🙂

Road back home

Mă întorc de la Bucureşti, spre casă.

Ascult “Scrisoare de bun rămas” de la Pasărea Colibri. Pe geamul murdar de ploi al compartimentului se vede un apus pictat în albastru, portocaliu şi sentimente. Nu mai e cald, dar e cald în suflet. E cald de la o discuţie pe care am avut-o cu un necunoscut care mi-a vorbit ca un părinte, e cald de la plăcerea de a merge cu trenul, e cald de la amintiri şi de la câmpurile aburinde pe lângă care aleargă şâcâdâm-şâcâdâm.  Câmpurile care mă duc cu gândul la sat, la copilărie. Nu am mai fost de o lună acasă şi nu ştiu cum să mă simt. Bucureştiul m-a cucerit. Nu credeam că poţi înnopta sub stele în Bucuresti, pentru că acolo nu sunt stele. Dar am găsit oamenii… oamenii cu care vrei să “împarţi compartimentul”, cu care vrei să râzi şi să cânţi, cu care vrei să vorbeşti mereu şi pe care să îi asculţi. Oamenii cu care să priveşti apusul şi răsăritul, oamenii cu care să te joci în zăpadă, să compui muzica, să te duci cu soarele în priviri în călătorii, cu care să plănuieşti, cu care să fumezi ţigări de foi şi să te simţi important, oamenii cu care să faci nebunii şi cu care să fii tu… aşa cum ai plecat de acasă, gol, cu sufletul în palme, aşa cum ai plecat de acasă şi nu credeai că te va primi nimeni.

Îmi simt sufletul mugur de fluier… nu ştiu cum e asta, dar sigur e lemn proaspăt şi bătaie de vânt şi susur de apă.

(back to the big city)

Câte gânduri se pot aduna într-un compartiment de tren! La început toată lumea vorbeşte, să mai uite de frig… apoi, când soarele trece peste turlele poleite ale bisericilor, fiecare tace si ramane cu privirea in gol, pe geam. Gandurile se aduna in tavan si mustesc.

E ciudat sa vii acasa, in orasul in care ai trait mii de zile si la mama care te-a pisalogit timp de 7 ani si ea sa fie pregatita ca de sarbatoare. Pentru ca vii acasa. A umplut frigiderul si “cutia cu maimuţe” (adica sertarul in care imi ascundeam eu dulciurile) si te astepta. Inca nu plange, dar e evident emotionata si ii vine sa te stranga la piept pana te sufoca. E ciudat ca nu te lasa sa faci nimic, sa speli vasele, sa mai stergi praful, sa iti strangi  hainele. “Lasă mamă, că fac eu”. E ciudat sa fii invitat la masa… sunetul acela binecunoscut de tacamuri si aburii de ciorbica facuta in casa si invitatia imbietoare: “Hai la masa!”. Pai cine iti zicea asa la Bucuresti? Ca doamna de la cantina e imbracata in alb neutru, are boneta si nu iti zambeste nici macar cand esti cuminte si duci farfuria.

Nu mai e la fel. Nu mai e la fel orasul. Nu, nici o constructie noua, doar ca tu nu il mai simti la fel. Doar cand te afunzi in fotoliul in care toceai la română sau te uitai la dvd-uri, atunci simti ca esti la tine.

Micul dejun… micul dejun a fost divin. Pantagruelic si sanatos. Ma simteam ca la Fruhstuck in Viena: atatea feluri de branza, muschiulet, pate, lapte, cafea cu lapte, ceai, sana, dulceata, miere, oua de casa, clatite… apoi iesi ca de obicei pe balcon sa saluti padurea. Asa e la Piatra Neamt. Asa e mama… mama trista, care se muta in camera ta si iti spala lucrurile doar de dragul vremurilor trecute.  Mama careia ii stralucec ochii cand te vede. Mama care trece prin fata usii camerei tale doar ca sa te vada din nou la birou, mama care vorbeste la telefon cu toti cunoscutii si spune mandra: “Uite, cu Anne. A venit acasa.” E cam ca intoarcerea fiului ratacitor…

Ma uit pe geam. E o zi de toamna ca in melodiile acelea vechi. Iti vine sa iesi din tren si sa crampotesti intre degete pamantul proaspat arat, negru si gras. Iti vine sa alergi pe camp si sa urli. Sau iti vine sa fugi la bunici.

Imi vine sa fac toate astea… stiu ca le voi face si ca le voi simti la fel ca atunci cand eram copil. Doar ca acum trebuie sa ma intorc in Bucuresti, la facultate, la noii mei prieteni, la agitatie. Mi-e dor de mama si de orasul meu linistit in care nu se intampla nimic. Mi-e dor sa trandavesc la soare in Bucovina. Si sa ma joc. Mi-e dor si de teatru, sa fiu la 8 dimineata pe scena si sa plec la 10 seara. E bine sa iti fie dor.

Ma duc la Bucuresti si o tai prin Herastrau. E o altfel de oaza verde, nu se compara cu ceea ce am avut eu, dar totusi e bine. Departarea te apropie, i-am spus mamei TE IUBESC.

2 responses to this post.

  1. […] This post was mentioned on Twitter by Cristian China Birta and .marius perijoc, Anne-Marie Chelariu. Anne-Marie Chelariu said: Draga @chinezu , Iaca am scris si eu pentru #spuneopoveste http://wp.me/pVWCw-7u #peblog […]

    Reply

  2. […] beau o cafea mâine, 14 decembrie, de la 19.30 la Starbucks Plaza România sunt Cătălina, Ionuț, Anne-Marie. Să veniți cu povestirile la voi ca să ne bucurăm de lectura lor și acolo🙂 Și dacă aveți […]

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: